IDEEA DE BARICADĂ

Dacă la Iași a început Revoluția Română din Decembrie 1989, pe 14 decembrie, prin arestarea primilor șase revoluționari, dacă la Timișoara au fost lăsați oamenii să se adune pe scările catedralei și mai api pe 17 decembrie în Piața Operei, ajungând în 20 decembrie 1989 să se intituleze ca fiind primul oraș liber de comunism, în București pe 21 decembrie la o oră după trecerea prânzului, în dreptul Hotelului Intercontinental, s-a format o baricadă delicată, fragilă, doar să îți aducă aminte metaforic că ”pe-aici nu se trece!”, cu același înțeles de rezistență, de opunere prin sacrificiu. Și totuși acest nou Mărăști-Mărăsești-Oituz era acum desenat și mobilat cu tot felul de scaune, de mese, de tot ceea ce putea să aibă formă și să însemne oprire, opreliște, obstacol, chiar dacă, în fond, nu erau decât niște paie aruncate pe drum, sugerându-ne atenția și determinarea de a ține cont de ceva. Exista un ceva care nu avea ce să caute în mijlocul Bulevardului Magheru, de-a curmezișul acestuia, împărțind parcă inima Bucureștiului în partea rămasă în comunism și partea eliberată de frisoanele dezumanizării.

Această provocare a mers până într-acolo încât mai marii regimului opresiv s-au speriat rău de tot, cu atât mai mult cu cât ei nu mai înțelegeau nimic, atâta timp cât la Iași era să se întâmple ceea ce nu visase nimeni de 42 de ani, cum s-a întâmplat mai apoi la Timișoara, provocând morți din încăierare, iar acum aici, la București, se pregătea de un alt măcel. Măcelul nu era o soluție, atâta timp cât, cei cu piepturile dezgolite nu aveau părul cărunt ieșit prin deschizătura cămeșii. Erau tineri și foarte tineri, adolescenți sau chiar încă minori, puși pe revoluție, puși pe război, puși pe ceea ce a reușit să surprindă William Golding în ”Împăratul muștelor”, să fie captivați de joaca serioasă pentru supraviețuire, pentru a te descurca singur, într-o lume în care ai ajuns doar tu să contezi, doar tu să fii acela care este în măsură să dea vremurilor socoteală.

Baricada astfel ridicată și imaginată a rămas tot timpul un lucru ispititor, dar, în același timp, tabu, fără atingere, lăsându-i pe cei de pe margini să rămână marginea lumii, neșansa timorării, a fricii, a lipsei de curaj în a păși de pe trotuar, mărind astfel forța baricadei.

Baricada a rămas, în cele din urmă, pentru aceștia pasul de nefăcut, pasul care ar fi putu să calce apa și să le deschidă un nou teritoriu pentru care nu erau pregătiți, nu aveau curajul acceptării îndemnului celor o sută patruzeci de vânduți libertății, ”Veniți cu noi!”. În acest îndemn ispititor și provocator nevrednicii timorați și speriați de pe margini, chiar dacă simțeau gustul dulce-amărui al deznodământului, nu au avut curajul pășirii în libertate.

De fapt, aceasta era lungimea pasului invocat. O lungime de libertate. O lungime de vis purtat prin deșertul deznădejdii, torturat prin închisorile comunismului. Acum era doar la o întindere de mână, doar la distanța unei asumări pe propria-ți vonință. Dacă vrei, poți! Fă pasul doar dacă îți pasă de ce se întâmplă cu tine, de ceea ce se întâmplă cu noi, când ”noi” este înlănțuirea mâinilor noastre, unitatea noastră, trupul trupurilor noastre, baricada. Nu scaunele, nu mesele, nu paiele, ci baricada trupurilor noastre. Baricada înlănțuirii mâinilor noastre. A piepturilor noastre dezgolite, libere, puse sub formă de piedică în fața mașinilor de pompieri, gri și neajutorate. Asupra lor, la Baricadă, camarazii vârstei de 15,16,17 ani au fost primii eroi care ne-au învățat moartea cu zâmbetul pe buze, așa cum doar în Reconstituirea lui Lucian Pintilie a mai reușit să surprindă zâmbetul morții din joacă, nevinovată de partea celor care au murit și ucigătoare de partea călăilor. Nu am tras aer în piept în Revoluția din decembrie 1989. Nici armata nu a tras în aer. Atunci, la Baricade, în 21 decembrie 1989, securiștii au tras în plin! Ei sunt autorii măcelului în care au murit, își aduce aminte Petre Roman, 39 de camarazi. 39 de copii aflați în floarea vârstei, 39 de eroi nedreptățiți să nu fi cunoscut viața până la cotor.

Au murit pentru libertatea noastră, a tuturora, a celor care am stat lângă ei sau a celor care am stat în case, sub pat, după perdele sau chiar în șifonier, acolo unde s-a demonstrate că o familie, oricât de numeroasă poate să încapă și într-un banal șifonier cu două uși, dacă frica și spaima de moarte o cer.

Astăzi, destinși, cu libertatea la purtător, nu mai reușim să fim uniți nici măcar în același cartier, în același oraș. Totul ni se pare lăbărțat, greu de atins, imposibil de jucat hora unirii, spațiul în care am fi fost siliți să înțelegem binele forței care se adună, care reușește să ne împlinească acele idealuri comune tuturor, indiferent de ce așteptări avem fiecare de la viață.

Deasupra noastră zboară Îngerul, copilul care tot bate cu pumnii săi firavi în geamul securizat al mașinii pompierilor, în timp ce aceasta spulbera Baricada, dar nu și ideea de baricadă!

ADI CRISTI