POEMELE DE SÂMBĂTĂ

Mama eternă

 

Ochii tăi înverziți

mă cuprind în rotundul lor

de parcă aș sta întins pe iarbă

privind cerul

din alb/negru-n color

 

Brațele mă redau ție

sub forma sacrificiului firesc

desprins de golul de dinaintea prăbușirii

în care gravitația poartă vina

căderilor de lacrimi, de ploaie, de mere,

când vorbim între noi cu vocile iubirii

 

De tot ceea ce atinge

palma ta întinsă și primitoare

se face praf și pulbere stelară

sau de pământul din care

ți-am modelat surâsul

care m-a ținut în ploaie

afară.

 

Ochii tăi înverziți

sunt mai mari decât

ochii mei pot să cuprindă

un fel de boltă cerească

pe care mâna mea înspre tine

începe să crească

să împădurească

să pască din trupul

pregătit în poeme să nască.

Vulturul alb

Asemenea unui laț aruncat

deasupra cirezii

îți simt ochiul căutându-mă

și în cele din urmă ştrangulându-mă

cu acea înlănțuire, din ce în ce mai fermă

în care zbaterea devine fatală…

împotrivirea fiind

o invitație ascunsă de ochiul vigilent al lumii

 

Totul e să nu-ți lăcrimeze privirea

să rămână senină și neafectată

trecând pe deasupra mea

neluată în seamă

ca și cum o inimă sângerândă ar putea

să nască indiferența sufletelor

astfel rănite

de zborul păsării demontat

o dată cu aripile puse la păstrat

pentru o nouă încercare

de cucerit porumbițele vulturului alb.

 

ADI CRISTI