TRĂIM ÎN ROMÂNIA

Schimbarea anului s-a petrecut într-o pauză de sarmale. Nimic nou sub Soare. Aceiași jucători, aceeași strategie, aceleași încercări de a păcăli spectatorul, Măria Sa, consumatorul deciziei politice. Avem sau nu avem dreptate, noi cei de pe marginea terenului, este o chestiune opțională. În terenul de joc singurul care are dreptate este arbitrul confruntării și nimeni altcineva, cum ar fi președintele SUA sau Papa de la Roma, pentru a-i numi pe cei mai influenţi oameni ai planetei Pământ. Poate de aceea pentru noi, românii anului 2019, nu prea există nici un sistem de referință în ceea ce privește evaluarea, raportarea la cel care are această atribuție de a decide.
Nu avem arbitru, nu avem pe nimeni cu fluierul activ, care să ne oprească atunci când greșim, când încălcăm regulile, când punem mâna pe minge, în condițiile în care ne este interzisă o astfel de procedură.
Cu alte cuvinte, mult mai simple și mult mai explicite, încercăm să mimăm că facem un pas înainte, începând chiar cu numărătoarea: 2018, 2019! Astfel, îl vedem pe președintele nostru Klaus Werner Iohannis cum semnează elegant ceea ce ar fi trebuit să ia act de demisiile celor doi miniștri, în secunda zero a depunerii acestor acte aflate doar la decizia demisionarului, fiind o opțiune individual și nu o opțiune ierarhică a șefului. Șeful doar constată și ia act de demisia depusă. Iată că aburul sărbătorilor i-a sugerat lui Klaus Werner Iohannis să ia act și să deblocheze un mecanism constituţional, după o lună de la depunerea demisiilor celor doi miniștri care gestionau două ministere importante: Transporturi, respectiv Dezvoltare Regională. Acțiunea de sfidare a Constituției continua în strategia sibianului, pândit din ce în ce mai vizibil de lupii asmuțiți de pe scena politică, forțând nu doar o suspendare, cât mai ales activarea unui denunța penal, de înaltă trădare. Aroganța, de la înălțimea căreia acest președinte ciudat al românilor încearcă să conducă țara, are neșansa de a intra în ochii unei Europe, la rândul ei bulversată de cele mai nervoase alegeri europarlamentare ale anului 2019, alegeri ce se vor întâmpla în interiorul mandatului României de a conduce Uniunea Europeană din ianuarie și până în iunie 2019, incluzând aici luna mai, lună în care vor avea loc aceste alegeri necesare formării noului Parlament European, pe perioada 2019-2024.
Fără ca să ne dăm seama, România ajunge să fie spațiul decisiv în care se vor lua cele mai importante decizii politice europene, pentru următorii cinci ani, ani decisivi viitorului acestei construcții politice, ce transformă Uniunea Europeană în singurul actor planetar care poate dialoga de la egal la egal cu SUA, țară care nu chiar dacă nu este dușmanul UE, ci partenerul acesteia, în declaratele intenții de a sluji democrația, prin prisma respectării cu prioritate a drepturilor fundamentale ale omului (cetățeanului), reclama în ultimii ani pasivitatea financiară a partenerilor ei europeni.
Cu toate aceste bune intenții, se poate observa o încordare nefirească între SUA și Europa, un schimb nervos de mesaje, prin care fie Donald Tramp reacționează violent, cu întreruperi de acorduri internaționale care cu sau voia sa reușesc să dezechilibreze stabilitatea mondială, fie Europenii, prin glasul Germaniei în special, nu prea mai suportă tăcere impusă de condiţiile păcii semnată după capitularea acesteia în cel de-al doilea război Mondial. Germania nu mai este singură, ca în 1945. De această dată se bazează pe aliați semnificativi (de pe tabla actuală de șah politic), cum ar fi Franța, Italia, Spania și chiar Marea Britaniei, față de care Brexitul nu are cum să o țină neutră, în eventualitatea unui conflict politic intercontinental.
Revenind la România pusă în situația de a gestiona timp de șase luni luarea castanelor fierbinţi ale Europei, constatăm că într-o astfel de conjunctură a ochilor beliți pe noi, urmărind nu numai păianjenii, nu numai fluturii de noapte, ci și orice mișcare a umbrelor pe toți pereții sau pe toate zidurile, orice mișcare sau încremenire poate declanșa urmări nefirești pentru ceea ce a mai rămas ți țara noastră supusă jafului internaţional, sub atenta și grijulia observație a celor care au declarant că ne doresc binele, că ne ajută în acest context, furând pur și simplu de la noi toată ”construcţia societății socialiste multilateral dezvoltată”. Este mult mai simplu să tăiem răul de la rădăcină”, decât să-l lăsăm să ne tot aducă aminte de cât de răi au fost comuniștii. Nu vorbim aici de șleahta de îmbuibați ai regimului Ceaușescu, ci pur și simplu vorbim despre ceea ce au construit mâinile poporului român. Bunuri pe care prietenii noștri europeano americani ne-au ajutat să le vindem pe nimic sau pur și simplu să le ștergem noi de pe suprafața pământului, doar pentru că put de atâta comunism însângerat.
Trăim în România, chiar dacă, în ultimul timp, ne întrebăm retoric: Care România? România lor – furata noastră Românie sau pur și simplu trăim doar în ceea ce a mai rămas din România?
ADI CRISTI