TE IUBESC, ȚARĂ!

Din nou în dezbinare. Dușmănia continua să dea tonul la cântec în fiecare casă, în fiecare instituție a statului de drept. Care stat? Același stat pe care acum 30 de ani am încercat să-l visăm. Ne-am amăgit cu valorile democrației, cu dreptul fiecăruia de a fi o voce, un cuvânt, o stare în care libertatea de exprimare ar putea să ne deschidă ferestrele în fața lumii, arătându-ne care este adevărata noastră dimensiune. Vrem să ne măsurăm forța prin gesturi de prestidigitație, cu ajutorul cărora reușim să ascundem elefantul, așa cum reușim să facem ca, din urechile celui din fața noastră, să apară tomuri întregi de protocoale secrete, înregistrări fierbinți cu ceea ce vorbesc procurorii între ei, de exemplu.
Este incredibilă realitatea din imediata noastră apropiere care, încetul cu încetul, reușește să ne implice, să ne rostogolească, să ne îngenuncheze înainte de a face măcar un pas înainte. Un pas nou pe calea cea dreaptă, cale sperată de firescul lumii, care nu era de fapt decât drumul spre crematoriu, drumul spre cimitir. Pe acest traseu ne întâlnim doar cu fărădelegea, promiscuitatea la nivel înalt, ne întâlnim cu destinul fiecăruia, terfelit și molestat până la desfigurare.
Am reușit să fim un popor de zombi, de fantome ale celor care cândva am încercat să visăm o țară a noastră, în care fiecare reușim să ne găsim locul, după voia noastră după năzuințele noastre. Această țară, acest teritoriu, acest spațiu s-a dovedit a fi doar o secvență a unor minți ajunse în cele din urmă a fi ”minți bolnave”, atâta timp cât, pe fond nu avem decât fragmente de răni sângerânde, hălci de legi încălcate, sugerând o adevărată bătaie de joc, construită pe sfidarea legii fundamentale a țării, Constituția.
Există un sos care ne unește totuși în această bătaie de joc a fărădelegilor liber consimțite, bunul plac al celor care se cred, prin funcţiile lor, Dumnezeu, făcând tot felul de experimente în ceea ce privește distrugeri de destine, pentru a li se face cunoscute mofturile lor de putere maximă, devastatoare cu cei care i se împotrivesc,
Degeaba privim fix doar înspre măgăriile ce se întâmplă pe scena politică a țării, când de fapt spațiul acesta, din ce în ce mai insalubru, nu a ajuns să fie decât vărsătoarea la care ajung toate dejecțiile gândirii acestui gen de interese.
Atacurile nu mai au loc doar asupra bandiților de profesie, cât mai ales s-au mutat în zona celor care sunt plătiți din banii contribuabilului să lupte cu infracțiunea și nicidecum să o creeze la un nivel imposibil de atins, imposibil de contestat.
Rămânem prizonierii bunului plac al celor care sfidând legea, în frunte cu preşedintele Klaus Werner Iohannis, atacă frontal onoarea și demnitatea cetățeanului, reușind să-l transforme în infractor fără ca acesta să fi comis o infracțiune, decât în dosarele scoase la iveală, în urma unor scenariu horror când judecătorii sunt arestați, pentru că nu au vrut să răspundă chemărilor noului KKK. De această data legea este personajul discriminării rasiale, iar purtătorii de glugi albe sunt hipnotizații din grupurile infracționale ale celor care decid cine are dreptate și cine merge nevinovat la închisoare.
Aceste pasaje de viață hăcuită, pentru care s-ar tulbura, până la o invidie sângeroasă, chiar Stephen King (autorul care-și scrie cărțile cioplindu-și imaginația cu o secure de pădurar, din pădurile de stejar canadiene), reprezintă de fapt imaginea reală a unei Justiții căzută de la etaj, aflată într-un picaj prelungit și aproape interminabil, prin refuzul celor aflați la butoane să le părăsească, fiind de fapt sub protecția președintelui, dar mai ales a unor sforari de la Înaltele Porți ale Europei și a Lumii ajunși deasupra României, cum doar corbie se mai rotesc.
Trăim într-o țară din care foarte mulți au părăsit-o. O cincime din România anilor 1990 a luat calea străinătății. S-a încercat să se pună această dezertare masivă doar pe seama lipsei locului de muncă. Din cei peste cinci milioane de emigranți români, nu pot spune că nu au fost și oameni care nu s-au descurcat în România. Dar asemenea lor sunt și oameni care au fugit datorită insecurității, datorită nebuniei politice care a permis activarea obiceiurilor poliției politice, prin reconstruirea acelor structuri funcționale doar atunci când legea nu-I opera de la atingerea obiectivelor lor, de la eliminarea celor care le stăteau în cale, prin orice mijloc, indiferent de ceea ce spune legea.
Într-o astfel de țară au mai rămas câțiva curajoși sau inconștienți să trăiască, să lupte pentru destinul României, să fie oricând dispuși să-și spună în fiecare seară, după Tatăl Nostru, rugăciunea inimii: Te iubesc, țară! Ţara mea de glorii, ţara mea de dor!
ADI CRISTI