24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Simt cum deșertul mă soarbe
(doar apa mai poate să dispară
nedându-ne seama – iluzie desăvârșită…)
a ochiul care păstrează-n pupilele
formele femeilor oarbe
Mă întreb dacă a fost vorba de apă
de acel ceva curgător
ce face din Pământ planeta albastră
și din lacrimile tale – așteptări ascuțite
(înfipte adânc în obrajii
căutători de degete mângâitoare)
Simt cum barba îmi devine nisip
și nisipul – barbă deșertului crește
cum mai sunt podoabele înțelepților
cu palmele căutătoare pierdute
sau adâncite înspre esențe
În acest peisaj nemișcător
împietrit și neiertător
doar formele dunelor alunecătoare
mă face să cred
că și în moarte există mișcare
Și în moarte există cineva care să ne spună
că prin deșert nu te poți rătăci
chiar dacă totul se schimbă
de la o dună la altă dună
De parcă într-un deșert ar fi
mult mai multe deșerturi
fiecare cu misterul și legile lui
când totul s-ar multiplica
de la dispariția mea, la dispariția ta
Atunci ne-am regăsi mai neînsemnaţi
mai singuri în această imensă singurătate
pentru care nimeni nu ar mai plusa
pentru care nimeni
la tablă nu ne-ar mai scoate…
Am fi ceea ce suntem de fapt
două mâini bălăbănindu-se
doi pași împleticiți
în mișcări fericite
și o tăcere împrietenită
cu cele două firicele de nisip
pe buzele tale nimerite…
ADI CRISTI
