24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Într-o lume în care nu mai reușim să ne adunăm unul cu celălalt, cei cunoscuți cu cei necunoscuți, cei apropiați cu cei îndepărtați, într-o astfel de lume a dezbinării ne mai aducem aminte, cel puțin de două ori pe an, de Mihai Eminescu, cum ne mai aducem aminte de Nașterea Domnului și de Răstignirea Sa. Toate aceste minuni au avut ca motiv principal de întâmplare iertarea păcatelor noastre, indiferent de câtă iertare ne-a fost dată, prin bunătatea fără margini pe care Dumnezeu a dovedit-o.
Construcția nemuririi celor îndreptățiți să o trăiască, nu a putut să-l excludă din numărătoare pe cel care a înțeles cel mai bine greșeala greșiților, chiar dacă el a ajuns să fie astăzi cu prisosință sfântul cuvântului limbii române.
Mihai Eminescu a evitat să fie om politic, chiar dacă activitatea sa de gazetar nu a ocolit acest domeniu, scriind în doar șapte ani de gazetărie mai mult și mai profund decât au făcut-o alți jurnalişti într-o carieră în presă de peste 40 de ani.
Mihai Eminescu a sesizat că poate fi mult mai util din afara scenei politice, din postura celui care poate fi atent și imparțial, decât să se lase fascinat de lumea și viața politică a țării, strălucitoare și plină de capcane, de trădări și lovituri sub centură.
Incompatibilitatea pe care Mihai Eminescu a sesizat-o, între profunzimea gândirii sale și nimicnicia stivuită în exces în spațiul politic, a stat la baza protecției pe care Poetul Național și-a însușit-o în momentul în care a fost nevoit să vorbească despre țară, despre toate temele fundamentale ale existenței, nu numai timpului său, ci pe o perioadă extinsă de timp care, surprinzător, ajunge până-n zilele noastre.
Iată de ce Eminescu ne aparține nu numai prin amintirile transmise de la Arghezi (cel care, copil fiind, s-a întâlnit cu Mihai Eminescu pe Calea Victoriei, atingându-l și aducând înspre noi căldura mâinii acestuia), cât mai ales prin ceea ce se întâmplă astăzi cu noi, cu viața noastră, cu destinul nostru ,condiționat de jocurile de culise, de deciziile luate în spatele ușilor închise, în parte acestea fiind în aceleași clădiri vechi ale Bucureștiului, contemporan Poetului.
Eminescu poate fi considerat lecția noastră, din care fiecare este obligat să-și pregătească tema pentru acasă, să-și extragă viața și moartea, nu doar ca noțiuni filosofice, cât mai ales ca sensuri profunde de trăit, față de care suntem obligați să ne raportăm dreptul fiecăruia la viață.
Mihai Eminescu continuă să ne călăuzească și astăzi când împlinește 169 de ani.
”De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?/ De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? / De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, / Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile? / Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt, / Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,/ Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă / A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă? / Acea tainică simţire, care doarme-n a ta harfă,/ În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă, / Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă, / Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă? / Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume / Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume, / Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară,/ Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară, / Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. – / Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte; / Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, / Care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane, / Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;/
Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, / Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, / Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei spear / C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră. – / De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? / Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? / Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,/ Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi / Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic / Ce-o beşică e de spumă într-un secol de nimic. // Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ / Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi. / Ce? să-ngâni pe coarda dulce, că de voie te-ai adaos / La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? / Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală, / Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială; / La aceste acad?mii de ştiinţ- a zânei Vineri / Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri, / Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas, / Până când din şcoala toată o ruină a rămas. // Vai! tot mai gândeşti la anii când visam în academii, / Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii, / Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune / Şi-n a lucrurilor peteci căutând înţelepciune? / Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum / Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum; / Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minţii scripet, / Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet. // Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, / Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos / Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţă / Că epocile se-nşiră ca mărgelele pe aţă. / Atunci lumea-n căpăţână se-nvârtea ca o morişcă, / De simţeam, ca Galilei, că com?dia se mişcă. – / Ameţiţi de limbe moarte, de planeţi, de colbul şcolii, / Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii / Şi privind păinjenişul din tavan, de pe pilaştri, / Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri / Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă / Către vreo trandafirie şi sălbatică Clotildă. / Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic / Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic./ Scârţiirea de condeie dădea farmec astei linişti, / Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei inişti,
Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit; / Când suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit. // Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, / Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă. / Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este / Cea ce poate să convie unei inime oneste; / Iar în lumea cea comună a visa e un pericul, / Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul. / Şi de-aceea de-azi-nainte poţi să nu mă mai întrebi / De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi, / De ce dorm îngrămădite între galbenele file / Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile…/ De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva / Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. / Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.”
Și, totuși, se poate sune că, Mihai Eminescu, prin tot ceea ce a scris, poezie sau articole politice, a reușit să realizeze o mărturie vie despre spațiul limbii române, în care am reușit să ne definim ca popor, preluând mărturiile din vremuri imemoriale, de când a existat pământul pe acest picior de plai, care, în cele din urmă, s-a numit România.
ADI CRISTI
