POEMELE DE SÂMBĂTĂ

 

 

 

Și totul plutește înțepenit

 

Mai întristat decât poți tu duce

nu mă încumet să fiu

 

Afișez o mină pierdută, dar vie

ce-ți lasă impresia că sunt ceea ce scriu

și nu mai mult cum ar trebui

să-mi fie întristarea întinsă pe față

ca un strat gros de pământ

acoperit cu verdeață

iarbă, flori și de restul ce-a mai rămas

printre cruci și morminte în viață…

 

Doar tu mergând cu depărtarea în gând

doar tu răsfoită de patimile

care încet, încet ies din rând

prelungindu-te fără contur peste tot

prin aer, pe pământ

prin ochii mei umeziți

de vremea ținută închisă în cort

 

și totul plutește înțepenit

încremenit în strigătul și el înghețat

de parcă am fi jucăria stricată

aruncată copilăriei sub pat

 

Sunt ceea ce tu ai trebuit să-nțelegi

chiar dacă dincolo de această pedeapsă

oceanul cu deșertul sub tălpi

mă ține de mână

la trecerea ochilor  orbirii prin ceață.

 

Poemul cu trup de argint

 

Chiar dacă nu ai fi existat astăzi

eu tot mi-aș fi crescut iubirea în răsad

gândind la lanul de maci

ce va fi strivit de trupul tău

arcuit de plăcere

 

odată cu țipătul descătușării

pornit ca un glonte de-argint

ca o eliberare de popoare…

 

 

Te-am cuprins înainte ca tu să exiști

un fel de repetiție a îmbrățișării

la rece

cu aerul împrejurimilor

în locul trupului tău nenăscut

sau negăsit…

aflat în așteptarea noului ciclu

 

Am văzut cum se zbat în tine

amintirile despre clipa atingerii

ca un animal căzut în capcană

sau să fi fost

răsăritul acoperit de nori

neștiut și neanunțat de nimeni.

 

Exist înaintea ta ca o promisiune

Exiști înaintea mea ca o provocare

Cine dintre noi va atinge primul

ziua pe frunte

asemenea câștigătorului?

Cine va fi…

cine va urma victoriei dusă pe umeri

cu ochii închiși în adâncuri

căutătorul pietrei prețioase a orbirii?

 

Acela care va fi

nu voi fi eu

mult prea hipnotizat

de dansul secundelor picurate pe trup

sau să fi fost argintul topit

din pântecul glontelui.

 

ADI CRISTI