STRÂNGEM DIN DINȚI ȘI ZÂMBIM

Au trecut 160 de ani de când provinciile limbii române au început să se adune acasă. La 1848 a început să se pună de unirea Moldovei cu Țara Românească, făcându-se primul pas acela al uniunii vamale, în timpul domniilor lui Mihai Sturdza, respective Gheorghe Bibescu.

Au trecut 160 de ani ca și cum ar fi trecut 160 de secunde sau, pentru a fi mai gânditori, nici măcar trei minute. Și, totuși, o sută șaizeci de ani ar trebui să ne înspăimânte, să ne ducă în abisul istoriei ce nu mai poate fi ținută minte doar de o singură minte, avem nevoie de o moștenire transmisă din patru generații, aliniate în șir indian.

Totul a început în mintea intelectualilor vremii care au sesizat că nu prea semănăm noi a fi țării străine, având același bagaj cultural, aceleași tradiții, aceeași limbă, chiar dacă ne numeam în acel moment diferit: Moldova Țara Românească sau chiar Transilvania ”furată” de arțăgoșii grofi.

Mai mult, astăzi ne dăm seama că am avut noroc și de un anume context politic internațional, la nivelul marilor puteri. ”Deznodământul războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a creat un context favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunării ad-hoc în 1857a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-o uniune personal. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România”

Astfel, acest pas uriaș și neașteptat pentru greii Europei, a urcat România din feudalism în capitalism, pe scara principală, cu o viteză pe care astăzi, în secolul vitezei nu o prea întâlnim.

De 160 de ani nu mai contenim să ne felicităm pentru acest pas, pentru această apropiere a provinciilor limbii române, până la formarea unui trup comun, a României Mari care se va întâmpla peste alți 59 de ani după ce Al. Ioan Cuza a devenit domnul Principatelor. În 1918 România reușise să adune toate silabele României într-un singur trup. Patru silabe, patru provincii aduse împreună: Basarabia, Bucovina, Regatul România, Transilvania. Ro-mâ-ni-a!

Când privim acest ansamblu ar fi bine să nu ne lăsm extaziați de norocul nostru de a ieși din mocirla sărăciei, prinzând ultimul tren (sau ultima căruță) ce a trecut prin fața noastră.

Dar, nu ar trebui să ne îndepărtăm de nuanțe, de amănuntele care se pierd în negura vremurilor, dar care au marcat profund, până la nivelul cicatricelor pe cei care au demonstrat un maxim de romantism politic.

Iașul, capitala istorică a României, a fost dintodeauna tonul la cântec pe care toți l-au urmat, fie că ne-am situa în 1848, în 1859, în 1917, 1918 sau în 1989. Ani ce au fost decisivi pentru drumul pe care l-a ales România în istorie. Toate drumurile au dus la Iași, așa cum tot de la Iași au fost descâlcite toate căile ce erau să ne încurce, să ne rătăcească în deșertul roșu al comunismului.

Astăzi unirea pricnipatelor împlinește 160 de ani, așa cum anul trecut Unirea României Mari a împlinit o sută de ani, așa cum anul acesta Reboluția din Decembrie 1989 va împlini 30 de ani. Toate aceste evenimente cruciale, ce au desenat viitorului României, sunt legate indisolubil de Iași, de oamenii Iașului, de personalitățile României ,care au ales acest oraș să le cuprindă nașterea și activitatea diurnă, pusă în slujba comunității. Cu toate acestea, cel mai mare perdant al Istoriei nu poate fi alt oraș decât Iașul. Nicidatî binele țăriii nu a fost taxat de ieșeni cu un preț corct. Tot timpul contribuția Iașului a fost o donație făcută României și în 1859, 1917, 1918 sau în 1989.  Tot timpul Iașul a pierdut material, dar a câștigat spiritual, a ajuns astăzi să fie Orașul Istoric al României. Nu este vorba de o distincție, de un titlu, de un blazon care se adaugă celor de Oraș Regal, sau de Oraș Inițiator al Revoluției Române din Decembrie 1989, este mai mult. Pe lângă tezaurul istoric al României, Iașul a ajuns să reprezinte spiritul românesc, fără de care nici o rugăciune nu ar rezista în stare vie, în pioșenie și smerenie, în fața națiunii.

Președintele țării a fost obligat de evidențe să ajungă și să cinstească Iașul, orașul vitregit de Sibiu (pe când Klaus Iohannis era primarul municipiului), când primul titlul de capitală europeană a culturii, dată în 2007 României, în loc să ajungă la Iași, numită din anul 2000, de președintel Emil Constantinescu ”Capitala Culturii Naționale”, a fost acaparată de relațiile de prietenie ale primarului Sibiului cu Jean-Claude Juncker, pe atunci primul ministru al Luxemburgului, ajungând, suprinzător, la Sibiu.

De 160 de ani tot strîngem din dinți și zîmbim nedreptăților care ni se fac! Până când?!

ADI CRISTI