UNU DEVINE DOI, DAR ȘI DOI DEVINE UNU

Astăzi vom vorbi despre iubire. Despre această taină care ne scoate din normalitate, aducându-ne mult mai aproape de noi. Prin iubire avem șansa pătrunderii în acea lume a emoției creative, dar și distructive, funcție de cât de puternic este sentimentul care ne face să ținem cont de aproapele nostru, ajuns să fie cel mai important reper al vieții noastre.
Iubirea ne face să ștergem agenda zilei, ori de câte ori ființa iubită ne iese în cale, ea fiind în stare să schimbe formele de relief, să facă din noi jucării mecanice sau pur și simplu ființe miniaturizate ale căror mesaje au acea capacitate de a schimba lumea, de a întoarce noapte din drum, de a da zilei șansa de a respire în șoaptă.
Iubirea crește sau descrește cu fiecare atingere pe care specialiștii au identificat-o a fi mângâiere, o trece de degete dezlănțuite peste pielea încordată a persoanei de lângă noi, atunci când acesta este persoana iubită. Frumusețea momentului poate fi multiplicată de tăcerea care pândește fiecare gest ce poate urma din flacăra mistuitoare al celui mai tiranic sentiment uman, provocat nu doar de hormoni, cât mai ales de compatibilitatea necesară desprinderii de firescul vieții terestre, în care idea că ai picioarele pe pământ își conferă stăpânirea de sine necesară pașilor înainte.
Iubirea îți dă voie să crezi că ai aripi.
Iubirea îți creditează visul cu prezențe reale, dar de neatins, credibile dar fantasmagorice. Iubirea te iartă înainte de a te pedepsii și te pedepsește în locul iertării. Iubirea se naște pe colțul buzelor ca un firav zâmbet, ca o pală tresărire de lumină pătrunsă printre genele întredeschise.
Iubirea crește exponenţial din simpla rătăcire a degetelor în palma alesului sau a alesei.
Iubirea este doar atunci când este și nu este când întunericul zilei nu observă lumina nopții. Iubirea este totul atunci când pașii rătăcesc prin parcurile sau prin pădurile marginii de lume, acolo unde căprioara așteaptă cătarea să-i fixeze nemurirea.
Iubirea este șansa noastră de a privii înainte, chiar dacă suntem înconjuraţi de zidurile care ne string, din ce în ce mai tare.
Iubirea nu poate fi altceva decât o dezlănțuire a imaginației noastre.
Iubirea ne arde trupul cum o flacără mai arde lumânarea, picurându-ne ceară pe sufletul întins sub formă de pajiște sau sub formă de boltă stelară.
Iubirea are permis de liberă trecere spre toate adresele, acolo unde pustiul nu a reușit încă să pătrundă.
Iubirea poate să recompună lumea într-o cu totul altă ordine, funcție de pulsul care ne amestecă și ne împreunează.
Iubirea face parte din ”tainele lumii care ne apără” și despre care poeții încearcă să scrie, în cuvintele cele mai ambigue cu putință, atâta timp cât iubirea nu este altceva decât acel poem care ne frământă o viață de om pentru a-i afla sensul ascuns și înspre care suntem plecați de o eternitate.
Iubirea ne apără de moarte sau, mai precis, preschimbă moartea în eternitate. Niciodată iubirea nu ucide, chiar dacă ea are și acest preț neînțeles al morții. Cei care mor din iubire de fapt pornesc pe jos spre acel Eden în care neînțelegerile lumești nu vor mai fi o piedică în calea desăvârșirii.
Iubirea ne șlefuiește așteptarea până la strălucirea Stelei Polare, singura în stare să ne recupereze rătăcirile, singurul reper care ne păstrează în memoria spațiului rămas închis în îmbrățișare.
Iubirea nu iese în lume.
Iubirea nu iese din lume.
Iubirea este întreaga lume care ne cuprinde, așa cum ochii mai sunt în stare să cuprindă orizontul pe marginea căruia existăm noi, cei care au făcut din iubire un modus vivendi, o cauză pentru care moare cu zâmbetul pe buze, așa cum tot cu zâmbetul pe buze începe banala și simpla întâlnire a două suflete bănuite că pot fi împreună. Prin iubire unu devine doi, dar și doi devine unu.
ADI CRISTI

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.