CINE POATE SĂ DISTINGĂ, CINE POATE SĂ ALEAGĂ

Ne strânge la spate. O ghiară ca o răpire înfiptă în mișcările noastre ajunse între timp la nivelul spasmului. O sârmă ghimpată pune stăpânire pe libertatea visului sedus și îngenunchiat. Un fior rece pe șira spinării ne traversează cum doar un deșert mai poate fi străbătut. Între noi și nemărginit nu mai există intermediari. Direct de la noi la mediul înconjurător al Sălașului Negru. Spațiul devine un punct aflat în exteriorul nostru, o altă camera în care nu se află nimeni, dar care păstrează în spatele ușilor închise misterul. Suntem puși față în față cu noi înșine. Încercăm să privim în dincolo. În partea profundă a inefabilului, acolo unde viața se ia în seamă, chiar dacă nimeni dintre noi nu-și pierde timpul cu astfel de amănunte insignifiante. Suntem mult prea concentrați în desenul care ne include. Suntem mult prea grobieni să înțelegem de ce inima noastră pulsează la atingerea fulgului sau de umbra zbaterii aripilor de pasăre, pe când zborul încerca să imite prăbușirea.
Suntem, înainte de toate, vrednici de luat în seamă, chiar dacă nimeni nu se dă de ceasul morții cu acest proiect, dictându-ne singura temă pentru acasă, care se mai predă astăzi la școala vieții: ”Încearcă să fii mai bun decât ești, chiar dacă nimeni nu te mai ia în seamă”. A fi pe cont propriu este asul din mânecă pentru cei care se nasc învinși sau sunt sortiți să guste din amarul deznădejdii.
Nimeni nu este în stare să spună cu mâna pe inimă unde ne aflăm. În ce timp suntem provocați să trăim. În trecut sau în viitor? Prezentul de mult nu ne mai aparține, cum de fapt el nu mai aparține nimănui. Este un timp pierdut, mult prea leneș pentru a fi trăit și mult prea rapid pentru a fi ținut minte.
Șansa noastră rămâne impregnată cu zbaterea care ne toacă asemenea cărnii în urma satârului. Măcelul se dorește a fi nu lovitura de grație, sângeroasă, a destinului, cât mai ales urma măiestriei de a fi omogeni, unitari, solidari cu tot ceea ce ne pune umăr lângă umăr, cu tot ceea ce încearcă să ne șoptească, dar să ne și strige în față: Deșteptarea, trezirea!
Suntem un popor amorțit. Un popor care nu este pregătit să moară, așa cum nu este pregătit să trăiască. Avem nevoie de noi înșine. De regăsirea care să ne privească în ochi. De acea tresărire de orgoliu care să dea seamă pentru toți pașii făcuți înapoi, pentru toți pașii făcuți înainte sau în lateral. Suntem pregătiți să mergem care încotro, fără ca cineva să ne mai ia în seamă. O mișcare fără țel, fără coordonate, fără direcție, o forță risipită, în spatele căreia sunt așteptate lanurile de mac să înflorească, în mijlocul cărora să se ascundă țara îmbujorată de petalele smulse de vânt.
Orice imagine bucolică ne face bine. Ne ridică în picioare, chiar dacă ne aflăm ”în somnul cel de veci”. Ne aduce aminte de Balada Miorița, leagănul mentalității poporului roman, spațiul în care destinul implacabil încearcă să-și asume marea răspundere a jertfei inevitabile. Moartea nu are dimensiunea groazei, ea nu poate depăși stadiul tristeții, umbra acesteia lăsată peste închiderea genelor, cum se mai închide fereastra din interior.
Existăm doar pentru a ne face datoria față de viață (și mai ales față de moarte), acolo unde nu ezităm să conștientizăm finalul, fără ca acesta să fie punctul terminus. Gândim și peste moarte, încercăm să ne regăsim pe întreaga cuprindere a drumului infinitului, de la stânga la dreapta, astfel încât, nimic să nu înceapă și nimic să nu se termine.
Lumea cu cât este mai mare cu atât devine mai superficială, atât în enunț, cât și în așteptările pe care nu ezită să le dicteze.
Avem nevoie de o liniște anume, care să ne cuprindă în brațe, care să se împrietenească cu șansa de a merge înainte, detașați de ceea ce ni se întâmplă nouă, de locul în care ne găsim pe această axă imbatabilă a nașterii și a morții.
Privirea în spațiu ne scoate la iveală a treia dimensiune, ce silabisește (fără nici un dubiu) a treia dimensiune, responsabilă cu profunzimea gesturilor, ale faptelor noastre, fără de care nu am reuși să evadăm din spațiul superficialului. Doar așa devenim competitivi cu noi înșine, fiind în stare să ne scoatem din cap inevitabilele măreții gratuite, lăsate la îndemâna orgoliului narcisist, mult prea lăbărțat și inestetic pentru a mai fi luat în seamă, pentru a mai conta într-o posibilă evaluare valorică.
Suntem timorați, dar și agresivi, suntem prinși între palmele derutate între a lovi sălbatic și a aplauda frenetic. Cine poate să distingă, cine poate să aleagă?
ADI CRISTI