SFOARA NECESARĂ SPÂNZURĂTORII

Suntem în continuare blocați în nervozitatea devenită cronică pe scena politică românească, dar și în spațiul îngust al societății civile. Avem nevoie de o deșteptare, de o trezire la realitate, la acel gen de realitate în care noi să fim personajele principale și nu doar cele de décor. Când spun ”noi” mă gândesc la cei mulți, la masa de oameni care așteaptă cu gâturile întinse, cu spatele arcuit, să ajungă mai aproape de cel care vorbește, de cel care emană cuvinte, din ce în ce mai plate, din ce în ce mai inexpresive, din ce în ce mai sterpe.
Continuăm să fim blocați în nemișcare, în încremenire, în lipsa de reacție pe care ar fi trebuit să o avem, atunci când suntem scuipați direct pe obraz, pe ochi, pe buze, încercând astfel să definim fața. Aceeași față lividă, greu de uitat, constructor de coșmare și mai ales de spaime ancestrale, ajungând să ne regăsim la începuturile civilizației mai singuri decât am fi ajuns astăzi, în debutul celui de-al treilea mileniu de după Hristos.
Suntem implicați în cea mai mare cârdășie politică care, de această dată nu mai este condusă din Kiseleff sau din Modrogan. Nu mai are nici o legătură cu Palatul Cotroceni decât aceea de intermediar al mișcărilor impuse, mișcări transmise cu dedicație României lui Klaus Werner Iohannis direct de la Berlin prin din ce în ce mai anchilozata grimasă a Angelei Merkel.
De fapt, suntem obligaţi să privim mai extins, mai larg, să introducem în cadru o serie de personaje ce se doresc a fi mai mult păstrate în umbră decât vizibile, cu nume și prenume, dar mai ales călare pe tot felul de interese, ce nu au nimic în comun cu interesul nostru național.
Astăzi, după ce din 2004 am tot fost condiționați să intrăm în Uniunea Europeană, doar dacă vom plăti o serie de costuri majore, ce au dus până la dezmembrarea industriei și a economiei naționale, din 2007 data aderării României la Uniunea Europeană am început să fim momiți cu miliardele de euro pe care am fost invitați să le accesăm ca fonduri europene, dar care nu mai ajungeau la noi, pe diferite motive, dintre cele mai parșive, culminând cu trântitul ușii în nas de la casieria de la Bruxelles, pe motiv că nu suntem ascultători. Suntem obraznici și neascultători. Legile pe care Parlamentul României le dă țării, ca o voință liber exprimată a majorității politice aleasă de poporul roman, sunt din ce în ce mai mult condiționate de un vot de veto dat în ”spatele ușilor închise” de comisia Uniunii Europene, astfel încât dacă legea respectivă nu e pe placul Uniunii Europene, atunci se închide robinetul cu fonduri europene.
Într-un astfel de moment apare din ce în ce mai vizibil și mai nesuferit, Frans Timmermans , care ocupă funcția de Prim vicepreşedinte al Comisiei Europene și Comisar european pentru o mai bună legiferare, relații interinstituționale, statul de drept și Carta drepturilor fundamentale. Acest olandez, ce ar trebui să fie unul zburător (în sensul dat de Alexandru Macedonski), astfel încât producătorii de lalele vor cere la melodia preferată să-l asculte pe Luigi Ionescu cu nemuritoarea sa melodie ”Lalele, lalele”. Am încercat să nu fiu pudibond cu oficialul European, doar pentru a ne menține pe piscul culturii profunde europene, loc în care greii Europei uită de unde venim, cine suntem și încotro mergem.
Dacă ar fi să fiu rău, certăreț, iscoditor atunci nu mica mi-ar fi reținerea să remarc faptul că Europa Angelei Merkel pe sub mesele cancelariilor dă semen de îngrijorare, de spaime și de coșmare, atunci când intuiesc în România țara care poate schimba ordinea puterilor, dacă este lăsată să joace precum e cântecul. Poate de aceea se mai trezește un Timmermans care să pună piedică, să ne dea un brânci pe scările MCV-ului, încetinindu-ne drumul spre fireasca independență a țării față de celelalte 26 de state ale UE.
România, Polonia, Cehia sunt țării mult mai nervoase decât blazatele și obositele Spania, Portugalia, Grecia, sau a celor despre care nu se aude nimic că s-ar întâmpla câte ceva deosebit, cum ar fi Estonia, Lituania, Slovenia, Norvegia chiar și Belgia. O figură aparte, de copil rebel, o face Ungaria lui Viktor Orban, încă alăptat de Angela Merkel, indiferent de năzbâtiile pe care acest țânc plin de temperament le provoacă.
România este deocamdată stăpânită prin filiera lui Traian Băsescu, continuată de Klaus Werner Iohannis, fără a-I uita pe trepădușii din #rezist, cei care au misiunea de a întreţine hărmălaia, focul și instabilitatea în piețele publice la nevoie, când Parlamentul se abate de la regula deconspirată prostimii, de către florarul Europei, cel care, printre altele, nu s-a arătat indiferent la portul Constanța, cel mai bine plasat port la Marea Neagră. Se știe că olandezii au și acest apetit de a locui și alte spații unde să se simtă ”ca acasă la ei”. Nu vreau să fiu nedrept cu un popor care a scos pământul din apă, sau mai precis care au semănat pământ în apă, obţinând una dintre cele mai spectaculoase țării ale lumii, care a dus supravieţuirea la nivelul inimaginabil al celui mai înalt nivel de trai. Nici măcar nu am ranchiună pe cel care ne ceartă și ne dă ordine pe gratis, inegalabilul Frans Timmermans. Comisarii europeni să nu se creadă comisarii sovietici, centrul puterii politice de la Bruxelles să nu poată fi confundat cu Înalta Poartă a Imperiului Otoman din secolul al XVI-lea.
Chiar dacă eu doresc aceste lucruri minime, pe fond le avem cu vârf și îndesat. România este gâtuită cu mâinile cu miros de lalele, până când Angela Merkel va găsi prin poșetă sfoara necesară spânzurătorii!
ADI CRISTI