COMPORTAMENTUL DUȘMĂNOS AL PREȘEDINTELUI

Avem nevoie de un punct de echilibru, chiar dacă de mult timp ne învârtim în jurul cozii! Se simte nevoia acelui blow up cu ajutorul căruia să reușim să dislocăm mentalitățile din structura de rezistență a vechilor noastre obiceiuri, de a turna gaz pe foc în timp ce glasul nostru mieros sau violent încearcă să contrasteze, să ne treacă instantaneu în rândul celor care nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase. Și, dacă tot vorbim despre mirosuri nu le putem ignora pe cele pestilențiale, ce vin din aceeași vechime a minților alterate, a neuronilor morți la datorie sau din întâmplare, pe putregaiul cărora încercăm să ne ridicăm noua noastră viziune despre democrație, liberate sau despre saltul mortal peste conștiință, teritoriul în care moralitatea noastră, la modul general, poate fi asociată cu mlaștina din care se nasc monștri rațiunii ajunși să ne termine.
Chiar dacă imaginea acestui tablou devine apocaliptică, nu o putem ascunde, nu o putem ignora, ținând cont că sub al ei acoperământ suntem obligați să ne târâm, mimând sau făcând chiar, invocatul pas înainte, singurul care ne poate confirma evoluția, dezvoltarea.
Suntem din ce în ce mai greu de reperat, mai greu de descoperit în spațiu, chiar și numai pentru că o data cu noi au început să migreze haotic și sistemele de referință. Nu mai avem sigurnața certitudinii raportării la o anume etapă considerate mult timp că are stabilitatea sistemului de referință, nivelului față de care acceptăm să ne măsurăm evoluția, pașii făcuți, bunurile produse, IQ-ul adunat sub formă de motivare a progresului.
Astfel, spun cercetătorii (alții decât cei britanici), inteligența umană se află într-o continuă descreștere, de la maximul, înregistrat în 1970, ajungându-se astăzi de șapte ori mai mici, riscând astfel să fim considerați de șapte ori mai proști decât am fost acum aproape 50 de ani.
Dacă tot ceea ce ni se spune sunt lucruri adevărate, urmare a unor cercetări științifice, ar trebui cât mai grabnic posibil să ne decontaminăm, să încercăm să izgonim din noi diavolul sau tot ceea ce ne consumă din interior.
Este timpul să ne luăm în seamă cu pasiune, cu acea sagacitate în urma căreia să se nască baraje naturale de protecție, sisteme de epurare ale aerului contaminat, precum și stavile judicios calculate pentru a rezista puhoaielor de mizerii și porcăreli care, iată, încearcă să ne cuprindă, să ne amestece, să ne rostogolească.
Avem o mare problemă cu Justiția, după epocile Băsescu și Iohannis. Lupta împotriva corupției, de exemplu, a devenit o strigătură popular din categoria ”Săriți, prindeți hoțul!” sau ”Ba pe-a mă-tii!” – astfel încât personajul negativ ajunge să fie cel care nu a reușit să strige primul. Există astfel creat un curent turbional, o întrecere socialistă în a evada din liniștea și nepăsarea specifică spațiului balcanic înspre incertitudinile alimentate de clas apolitică altoită cu o nouă respirație, la fel de puturoasă ca a aleșilor, de această data revendicându-se că ar aparține societății civile.
Pe acest fond se desenează lupta celor care profit de corupție, cum se mai poate profita de lumina de la faruri, la o vânătoare de iepuri, sau a celor care se aruncă așa îmbrăcați cum sunt în vâltoarea deznădejdii că Justiția nu mai oferă nici o garanție a slujirii dreptății, a adevărului sau măcar a legii.
Într-un astfel de peisaj, specific Sălașului Negru, apare ministrul Tudorel Toader, încolțit de toți, de la hastagiștii rezist și până la pesediștii rămași fără protecție, cu gurile căscate să le cadă o picătură de amnistie în cerul gurii, aflând că aceasta are efecte miraculoase, de spălare și albire a trecutului lor noroios.
Actualul ministru al Justiției, prin excelența sa de slujitor al Dreptului într-un regim eminamente democrat, furnică șiri de spinare, tălpi puse pe cărbunii încinși, dar și oarece interese străine omului cinstit și normal la cap, inventând astfel un Iordache de serviciu, cel care știe că este născut doar pentru a face treburile murdare ale șefului, astfel încât din marea alergare nu mai iese nimeni din rând, existând imaginea gloatei în alergare, a turmei dusă la abator, chiar dacă, prin megafoanele stradale, li se spune că drumul acesta este drumul spre victorie, drumul spre Paradis, drumul care îți este dat să-l faci o singură data în viață.
Avem sau nu avem dreptate, nu mai contează. Ceea ce ne ridică deasupra timpurilor trăite este de fapt acest mic amănunt: Doar cei care sunt de partea noastră sunt cei care fac din Klaus Iohannis un altfel de drapel decât al Ținutului Secuiesc, dar care nu se învrednicește să fie al tuturor românilor, după cum sună comportamentul dușmănos al președintelui.
ADI CRISTI