15-15-15

Astăzi 15 martie devine o data mai aparte. Încărcătura depășește orice încercare de anihilare a inhibiției, cum de altfel poate fi descoperită în profunda noastră fibră de neam încercat, predispus să mutăm munții din loc, dar și să ne pierdem în visările smulse Levantului. Suntem la marginea prăpastiei cu veșnicul pocal în mână, săgetând peste ani marginea păstrătoare de pericole, dar și de inconștiența salturilor mortale. Avem pornirea aceea de a ne arunca pe ultima sută de metri în tricoul campionului, păstrat în țiplă, amânând sine die defilarea, gândind că următoarea încercare va fi mai apropiată speranțelor noastre de veni, vidi, vice.
Suntem în stare să dăm măsura curajului, dar și al extraordinarului spirit de luptă, cu ajutorul căruia numele nostru să rămână, dacă nu nemuritor, atunci un reper de luat în seamă, o treaptă pe care cei care vin din urmă să o folosească întru cucerirea înălțimilor și a faimei disipate la rădăcina firelor de iarbă, singurele care dau culoare întinderii veșniciei.
Într-o astfel de stare apare din când în când, cu nume și prenume, un semen de-al nostru dispus să-și zidească numele în fapte de luptă, în provocări dătătoare de speranțe și mai ales de izbânzi greu de ignorat.
Când rostim Ștefan, de exemplu, ne gândim în Moldova la Ștefan cel Mare și Sfânt sau, mai nou, la Ștefan Mandachi. Acesta din urmă, fără a fi domnitor, a reușit să adune în jurul său pe un metru de autostrada întreaga țară, întregul popor român, care și-a dat votul speranței sale că este timpul să ne oprim, chiar și numai 15 minute, pentru a ne trage sufletul. Pentru a ne reseta toate visurile, ajunse să ne fie alandala. 15 minute de cuget și de simțire pur românești, atât de necesare următorului salt înainte. Am avut nevoie de această oprire, cum de fapt avem nevoie de un nou început. De o nouă legătură care să ne adune, care să ne ofere același punct Tₒ de la care să pornim în armonie, în unitate, în solidaritate cu majorele teme naționale. Nu mai avem timp de hălăduială. Nu mai avem timp de ochi aruncați în înaltul cerului. Suntem obligați deja să ne ordonăm pașii, să punem dreptul înainte și mai apoi stângul lângă el, respectând cadența, oferind realității șansa de a înainta în aceeași direcție, cu același elan. Începem să ne întoarcem la simboluri. Să ne ajutăm de semnificația acestora exact pentru forța acestora de a ne aduce umăr lângă umăr, de a reconstrui din mulţimea adunată sub formă de gloată, o voință națională care să se ridice asemenea unui zid inexpugnabil, chiar dacă în piatra acestuia sunt adunate doar speranțele noastre neîmplinite.
Simbolul acestui metru de autostrada a reușit să oprească România, în marea ei majoritate, 15 minute! 15 minute din 15 martie de la ora 15. Aceasta poate fi noua adresă a tuturor românilor care au validat gestul lui Ștefan Mandachi de a fi reperul anului 2019, an în care România a dat deja semnalul schimbărilor. Dar nu ale becurilor arse, nu a străzilor desfundate, nu a lenjeriei murdare, cât mai ales de acum vorbim despre schimbarea mentalităților păguboase. Avem nevoie de o mentalitate nouă, de învingător. De o poziție cu ajutorul căreia să transmitem voința noastră de a pășii înainte. De a nu mai bate pasul pe loc. De a nu mai face pași înapoi. Suntem destinați viitorului, dar nu într-o poziţie de așteptare, de spectator, ci doar în poziția celui care merge pe picioarele sale înainte, se aruncă umăr lângă umăr în luptă.
Gestul lui Ștefan Mandachi de astăzi, acela de a aduna oamenii în jurul unei idei, a unui simbol al autostrăzii, care să lege și Moldova de restul lumii, a fost imediat înțeles, imediat a fost adoptat și însușit ca un bun comun, ca o expresie firească a următorului pas. Nimic și nimeni nu mai poate șterge acest imbold la conștientizarea drumului pe care suntem obligați de viață să-l urmăm, dar nu sub formă de sclavi cât mai ales în chip de victorioși. De oameni pentru care viața nu este o obligați, cât mai ales ea face parte din gesturile firești ale existenței. Trăiește-ți clipa devine sinonimul vieții noastre, cea de toate zilele, în care intensitatea trăirii ne oferă profunzime și mai ales responsabilitate.
Un metru de autostrada făcut sub formă de exemplu personal al lui ”Uite că se poate”, într-o încrâncenare a imposibilului, al amânărilor la nesfârșit, al proiecțiilor execuțiilor în viața celor care încă nu s-au născut vine astăzi să ne deschidă ochii, să ne arunce în față întrebări de genul: ”Băi, nebunilor, ce ați făcut cu țara asta?!”, reușind astfel să ne deschidă fereastra, să ne deschidă ușa, dar mai ales să ne deschidă ochii: Vom vedea astfel unde am ajuns. Cine suntem și, poate mai mult, vom știi cu precizie încotro mergem.
ADI CRISTI