24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
A mai apărut o șopârlă care se mișcă la fel de haotic precum mai este mișcarea în sine pe scena politică a țării, referendumul. Acest ”animal domestic”, care trăiește pe lângă Palatul Cotroceni, are cele mai mari șanse de sălbăticire atunci când mama lui, în cazul nostru Klaus Werner Iohannis, dorește cu tot dinadinsul să-i bage țâța în gură pentru a-l pune să sugă cât mai mult. De fapt, această hrănire forțată ține cont în primul rând de efectele pe care le poate avea vorbitorul cu gura plină, într-o situație de maximă tensiune, de la care se așteaptă cursivitate, explicitare, elocvență, elocință.
Referendumul în sine este consultarea popular care ne scoate din case și ne duce la urne, unde buletinul nostru de vot va construi necesara majoritate, imbatabilă. Așa ar trebui să fie, în varianta în care tema aleasă pentru această provocare rezistă a fi de maxim interes. Cu cât participarea la vot atinge pragul majorității care decide, de 50% plus 1, cu atât certificarea și asumarea gestului majoritar dă valoare acestui vot, în care democrația reușește să separe apele, să scoată la iveală pământul stabil pe care există indubitabil calea cea dreaptă.
În sine, referendumul este drumul cel mai scurt prin care poporul este în măsură să-și impună un punct de vedere, ce nu mai poate fi lăsat la îndemâna reprezentanților noștri, atâta timp cât noi înșine ne-am ridicat în picioare și am ieșit la vot, pentru a decide nu în favoarea aleșilor noștri, ci pur și simplu în favoarea unui proiect de țară, care contează în construirea unei noi atitudini în conformitate cu nevoile vremurilor.
Referendumul poate fi și ratat, atunci când nu este luat în seamă, când prezența la urne este viciată de un alt tip de atitudine, ce nu are absolut nimic în comun cu tema supusă dezbaterii și a votului. Un referendum poate fi ratat din cauza inițiatorului, dar și din cauza celor invitați la vot. Când inițiatorul încearcă doar să se folosească de acest mecanism, doar pentru a scoate oamenii din case, gândind că astfel ei pot fi folosiți și în alt scop (cum ar fi creșterea prezenței la urne pentru alegerile europarlamentare, alegeri ce se vor desfășura în același timp cu alegerile dictate de referendum), întreaga șmecherie, o data demascată, compromite nu numai forța votului, cât mai ales esența mesajului votului majoritar. Poate exista o majoritate care a votat, dar aceasta este formată din prezența la urne a unei minorități, ajunsă să fie sub procentul de 30%, pe care legea îl consideră a fi un minim minimorum pentru validarea acestui demers democratic.
În cazul în care votanții devin interesați mai mult de contabilizarea voturilor, fără a da atenție subiectului supus validării, există pericolul prin care cu mâna lor să facă acea mișcare nefastă a înjunghierii, de a aduna voturi cât mai multe fără a sesiza că, de fapt, așa au reușit să-și semneze condamnarea la moarte, cu zâmbetul pe buze.
Iată de ce, referendumul are două tăişuri în care riști să te tai dacă nu ești atent la modul în care încerci să mânuiești această armă imbatabilă a democrației.
Avem nevoie de luciditate, de responsabilitate, de învățămintele din povestea ”Fetița cu cutia de chibrituri”. Mai mult, pentru a securiza realitatea trebuie să fim atenți la indicatorul ”Nu te juca cu focul, căci riști să te arzi!”
Uneori este bine să ne oprim din alergare, dar nu pentru ”a ne trage sufletul”, cât mai ales pentru a ne da seama dacă nu cumva am trecut de țelul pe care ni l-am propus. O astfel de reglare vine să ne aducă cu picioarele pe pământ, să ne ofere șansa de a ne plasa în spațiul real, evitând atingerea norilor cu capul.
Cu cât suntem mai sus, cu cât poziția noastră în societate ne situează în preajma bolții cerești, cu atât a rătăci cu capul printre nori devine o realitate diurnă, la îndemâna fiecăruia, mai ales dacă drumul ales este unul cu hurducături, cu denivelări, devenind un drum mult mai tentant, mult mai aproape de fantezie decât calea pe care am visat că vom ajunge, pe când eram plecați în căutarea drumului cel drept.
A ”forța” astăzi electoratul mentalității ”mâinilor întinse” pentru a-și lua soarta în propriile sale mâini, devine o aventură greu de înțeles, dar una întâlnită în categoria ”Aruncă-l în apă, că va învăța el să înoate!”
ADI CRISTI
