GREU DE OCOLIT, GREU DE ÎNȚELES, GREU DE STĂPÂNIT

Prea mult ne place nouă să credem că suntem în stare să mutăm munții din loc. Suficienţa noastră se rezumă doar la a ne propune acest lucru, fără a mai încerca să punem în practică demersul aventuros. Totul e să vadă cel de lângă noi că suntem în stare să ne gândim la așa ceva. Că suntem apți de aventuri curajoase, demne de luat în seamă sau doar de ținut minte. Timpul ne va aduce în prim planul amintirilor visele îndrăznețe, chiar dacă ele au rămas la acest nivel, la această intenție de 100% irealizabilă. În sinea noastră trăim ideea că acest lucru s-a și întâmplat, că noi suntem în stare să povestim ceea ce, pe fond, am fi dorit să se întâmple.
Uneori, luați de val, putem chiar pune mâna în foc, demonstrând cu lux de amănunte, că suntem eroii sau contemporanii întâmplărilor greu de crezut, care ne confer statutul de eroi naționali,
Dacă ar fi să profităm de cele câteva momente de luciditate din ultimii 30 de ani, putem concluziona că în general nimic nu ne mai poate salva, nimic nu ne mai poate reda realității, decât atunci când acel cineva, de deasupra noastră, ne mai slăbește strânsoarea de ouă, oferindu-ne ca o binecuvântare o respirație normală, o privire limpede, o invitație directă la a răspunde la câteva întrebări simple despre cine suntem, de unde venim și încotro merge!
În toată țara există acel numitor comun care încearcă să ne articuleze într-un tot o posibilă imagine a realității. Brambureala, incoerența, țipătul – ca vehicul de transportat informații, sunt căile întortocheate ale Domnului, căi pe care popoarele lumii încearcă să-și găsească fiecare drumul.
Noi, românii, de 30 de ani tot recunoaștem că drumul pe care am pornit este drumul cel rău, dar niciodată nu ne schimbăm direcția, niciodată nu setăm corecțiile necesare, păstrându-ne în aceeași stare de imponderabilitate față de un sistem de referință, mobil și el. Nu am reușit încă să stabilim ce poate să fie pentru aspirațiile noastre acel punct fix, pierdut în ceață, aproape inexistent privirii noastre.
Vrem să fim ceea ce nu am reușit încă să fim, dar niciodată până acum nu am avut bărbăția de a recunoaşte acest eșec, nu pentru a ne lamenta, nu pentru a ne da singuri cu capul de toți pereții realităţii, ci, pur și simplu, pentru a ne lua în seamă, pentru a conștientiza că pasul înainte pe care tot încercăm să îl facem, în cel mai bun caz, este pasul bătut pe loc: ”tot pe loc, tot pe loc, / să răsară busuioc!” Și, pentru că veni vorba despre ”busuioc”, să ne aducem aminte că unul dintre efectele miraculoase ale acestei plante este acela de a-ți visa ursitul, dacă, într-o anume perioadă de timp a anului, îți pui busuiocul sub perna pe care dormi. Noi, ca țară, suntem tentați mai mult să ne pune busuioc sub mănoasele întinderi ale văilor adânci, netulburate nici măcar de istorie, pentru a avea imaginea celor care încă mai fac rând la hotarele țării, să dea năvală pentru a ne prăda, pentru a ne fura, pactizând cu zâmbetul nostru deschis non stop, asemenea unui supermarket din aeroport, gări sau benzinării.
Nu de puține ori încercam să ne dăm seama care poate fi blestemul poporului roman, de ce suntem noi mai fraieri decât poate fi definit acest cuvânt în dicționare, de parcă noi am fi responsabili cu sensurile profunde ale blestematului născut să fie fraierit și doar atât.
Trebuie să existe în acest spațiul contemporan nouă cineva care să încaseze, care să contribuie la relaxarea lumii, care să fie dispus să țipe de durere, fără a emite nici o pretenție de despăgubire. ”Taci și înghite” a devenit sloganul indus poporului roman, mult prea preocupat cu încremenirea într-un neînțeles proiect, abstract cum mai poate fi astăzi o instalație savantă a unui artist vizual, forțată să țină cont de umbrele strecurate din spatele copacilor, decât să se simtă responsabilă de unghiul sub care cade lumina, aceeași lumină care se tot încăpăţânează să vină de la Răsărit, chiar dacă pe hârtie noi avem un parteneriat strategic cu apusul lumii. Fără a prefera jocul de cuvinte cred că ne aflăm într-o fericită coincidență aceea a folosirii ”apusului” în locul vestului, cuvânt care dincolo de decodificarea poziționării geografie se folosește și de sensul sfârșitului, terminării, sensuri pe care poporul roman este obligat din ce în ce mai des să le simtă atunci când suntem puși în situația de a vorbi despre partenerii noștri egali în obligații. Cu aceleași drepturi stăm noi mai rău, atâta timp cât accidente umane cum ar fi Frans Timmermans, Antonio Tajani, Manfred Weber, atunci când toți trei înalți oficiali europeni s-au pronunțat pentru amestecul politicului în justiție, în cazul României, mai precis pentru a face cărțile murdare ale Laurei Codruța Kovesi, la Parchetul European de Justiție, chiar dacă teoretic vorbind, Comisia Europeană a Uniunii Europei a criticat prin MCV influența politicului în justiție pe malurile Dâmboviței!
Suntem un popor numai bun de manipulat. Aș putea spune: ideal de manipulat. Suntem apți pentru astfel de jocuri periculoase, ce nu mai pot fi posibile decât acolo unde coloana vertebrală a clasei politice este atât de mobilă încât verticala se confundă foarte ușor cu orizontala. Un astfel de spațiu poate fi întâlnit la gurile Dunării, unde există cea mai frumoasă delta ce se unește cu gura lumii, la aceste răscruci de drumuri, greu de ocolit, greu de înțeles, greu de stăpânit.
ADI CRISTI