VISE STINGHERE, FĂRĂ VISĂTORI

Nu știu alții cum sunt…dar, privind înspre zbaterea cabotină a lui Liviu Dragnea, încep să mă gândesc că 22 de milioane de români îl încurcă pe acest lider maxim al social democrației din spațiul mioritic și până în spațiul cosmic.
Este cu atât mai înfricoșătoare perspectiva unui dialog construit după proiectul ” taci și ascultă”, chiar dacă tăcerea devine un atribut al celor care ori nu au ce să spună, ori pur și simplu au gura acoperită cu acea mentalitate a destinului implacabil. Dacă îmi este dat să tac, atunci, tăcere să fie! Nu mai există revoltă, nu mai există dreptul meu de a fi așa cum cred că pot să fiu. Proiectul marionetei descoperă în fiecare din noi un potențial nebănuit, potențial activat de sfânta condiționare: ”Vrei să exiști, supune-te”! Acest gest ferm, până la violență, își are motivația în incapacitatea interlocutorului de a asculta, de a fi răbdător, de a ține cont că a răspunde nu poate fi înlocuit cu a vorbi primul, înainte să afli despre ce este vorba în propoziție.
Cu cât puterea individului este mai mare decât poate el să cuprindă, decât poate el să înțeleagă, cu atât haloimisul generat este mai mare, mai neînțeles, mai plin de capcane. Într-o astfel de situație suntem puși la zid și condamnați înainte de a fi ascultați, înainte de a da un semn de supunere.
Liviu Dragnea este deasupra oricăror reguli, chiar și numai pentru că el se comportă asemenea supremului. Într-o astfel de poveste, scrisă direct pe viață, lucrurile incredibile și imposibile devin fluide, curg printre degetele mâinilor, care se agață de ultima speranță, care încearcă să fie mărturisirea.
Într-o astfel de încordare de vină sunt ambele părți. Împreună greșesc în egală măsură, și cel care striga și cel care fuge. Nimeni nu mai poate fi absolvit, nu i se mai poate acorda o circumstanță atenuantă. Și Liviu Dragnea, dar și Klaus Iohannis, cu toți cei care îi urmează, poată marea vină a ignorării interesului naţional, întru valorificarea cu prioritate a intereselor lor.
Cuprinderea înțelegerii noastre devine din ce în ce mai limitată, atâta timp cât suntem folosiți nu doar ca masa de manevră, ci pur și simplu ca simple puncte de referință, ca desene pe asfalt sau chiar ca ținte mișcătoare, atunci când se exersează tirul din alegare.
Țara este plină de breaking news-uri, care mai de care mai penibile, dar mai pline de ”nucleare”, de spaime, pe care nimeni nu se arată a fi în stare să ni le liniștească. Totul e să fim hăituiți, îngrijorați, înfrigurați, băgați în boli, smulși tihnei și relaxării, pe fondul acesta de precipitații majore.
Nici un partid politic nu oferă acea minimă garanție, că ne va fi bine, că suntem pe drumul cel bun sau că mâna lui întinsă înspre noi este mâna salvatoare. Avem nevoie de o imperioasă liniște, de o limpezire la mal, de șoapta care să ne întremeze, să ne încurajeze, să fim scoși din zona de război și redați bunului simț. Dacă ne lipsește ceva, acel ceva este bunul simț care nu ne mai recunoaște, care nu mai are timp de noi, fiind obligați să ne ascundem, să ne facem că nu suntem de aici.
Și astfel apare o bombă cu fitil scurt, prin care se încearcă spulberarea ministrului Justiției Tudorel Toader, după ce acesta a fost trecut în categoria ”Maurul și-a făcut datoria”. Dacă Liviu Dragnea nu poate fi salvat mai mult decât a fost, după scenariile derulate în chip de aceleași desene animate, consumatoare de hohote de râs, implicit de energii pozitive, pe care reușim să le producem în timpul zilei.
Nu ne mirăm dacă oglinda ne arată goi, dezmembrați, paralitici, izgoniți, simple jucării stricate, adunate la grămadă, să dea la greutate, fără a ne mai recunoaște funcțiile individuale. Suntem o masa de carne, o masa de oase, o masa de nervi cu o greutate totală semnificativă, dar care, luată per individ, nu mai reprezentă nimic bun, nimic funcțional.
Cineva încearcă să ne separe, să ne aleagă, să ne sorteze. Încearcă să ne recompună, să ne facă să fim din nou indivizi din gloata cea mare și informă a grămezii de vechituri. Orice astfel de încercare poate fi considerate ineficientă sau hazardată. Avem ceea ce nu am avut niciodată: avem șansa de a nu ne mai ține minte, șansa de a nu ne mai lua în seamă. Suntem la fel de inexistenți cum ne este astăzi existența.
Suntem pe de o parte noi, pe de cealaltă parte ei, cei care încă mai poartă un cod: Klaus Werner Iohannis, Liviu Dragnea, Ludovic Orban, Dan Barna, Călin Popescu Tăriceanu, Victor Ponta, Dacian Cioloș, Eugen Tomac, Kelemen Hunor. Ei sunt cei peste care va trece taifunul, spulberându-I o data cu ultima noastră speranţă de a fi salvați, de a fi reintegrați în drepturile și libertățile cetățenești. Vise stinghere, fără visători.
ADI CRISTI