DAR EU PENTRU CE VOTEZ

Devenim din ce în ce mai sensibili. Lăsăm realitatea să ne ardă sau pur și simplu nu mai avem nici o putere asupra ei. Nimic nu ne mai protejează, așa cum nici o rază agresivă nu ne mai adună în acel con de umbră care să ne permită decriptarea imaginii în termenii înțelegerii. Suntem puși în situația de a nu ne mai recunoaște pasul înainte, de a nu mai sesiza drumul cel bun, de a nu mai fi împăcați cu calea cea dreaptă. Totul în jurul nostru, în spațiul care ne cuprinde, nu ne mai ține minte, nu ne mai ia în seamă, ajungem să fim străinii care ne întreabă și care ne prezintă îndepărtarea de lumea reală. Căderea în irațional, în fantasmagorie ne face să ne privim într-o oglindă convexă, din care imaginea noastră  se întoarce diformă, ca și cum ne-am oglindi gândurile ascunse, spaimele ancestrale, încă păstrate în obsesiile profunde ale coșmarurilor cu care ne confruntăm sau cu care încercăm să ne obișnuim, să ne împrietenim.

Lupta politică continuă de 30 de ani să erodeze încrederea cetățeanului în statul de drept. Este incredibilă atitudinea de ”a ne tăia singuri craca de sub picioare”, doar pentru că avem informații că aceasta este putredă și nefolositoare, chiar dacă pe ea ne construim viața și toate relațiile existențiale ale timpului prezent.

Continuăm să ne mințim. Continuăm să fim șmecheri. Continuăm să ne facem că nu înțelegem ce se întâmplă cu noi, chiar dacă de noi depinde următorul pas. Suntem înconjurați de tenebre, suntem puși la zidul infamiei fără să luăm în seamă reacția ascultătorilor.

Într-o dispută a orbilor suntem cei mai buni. Reușim să punctăm după principiul punct ochit, punct lovit!  Așa, fără vedere și fără viziune, avem impresia că deținem nu doar dreptul de a decide, cât mai ales dreptul de a da cu stângu-n dreptu, fără ca cineva să ne tragă la răspundere. Să fim întrebați pe cine reprezentăm, în numele cui vorbim, în numele cui acționăm. La această întrebare multiplă avem dreptul să nu vorbim. Avem dreptul să ne facem că nu existăm, că suntem mai singuri decât poate fi singurătatea culorii albe pe pânza unui tablou.

În această stare de maximă confuzie poporul român se pregătește sau, mai corect spus, este pregătit să-și exprime un punct de vedere. Să iasă la referendum sau să iasă la vot pentru a scoate în stradă ultima majoritate politică care începe să conteze pentru votul de la prezidențiale. Votul de la europarlamentarelor  din 26 mai 2019 va fi un prim examen, de fapt va fi o simulare a potențialului electoratului partidelor politice, de la care vor pleca strategiile și alianțele electorale, strategii pe care se vor fundamenta viitoarele politici ale celor care își vor asuma următorii cinci ani prezidențiali. Același vot va fi punctele de referință și de pornire a potențialului pe care partidele politice îl au de gestionat în alegerile locale și generale din 2020.

România, după 30 de ani de democrație, nu dă semne de normalitate. Încă mai sunt derapaje greu de mascat. Încă mai avem de reglat o multitudine de tonuri, de acorduri fine care ne deformează mesajele, care ne scot din joc, înainte ca acesta să înceapă.

Între normal și surprinzător s-a adunat, la modul șmecheresc, un pretins referendum care se dorește să ne facă curat pe sub patul Justiției. Vrem, cu tot dinadinsul, să se întâmple ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Nu din vina Puterii, cât mai ales din lipsa de rațiune a Opoziției actuale. Nu mai trăim acele vremuri în care cine țipa mai tare acela ieșea câștigător. Nu mai participăm nici la un concurs de intimidare și nici măcar la un concurs de împărțit ”cadouri electorale”. Alegerile au devenit greu de cucerit, greu de influențat, greu de falsificat, chiar dacă acestea nu  ne oferă nici un fel de garanție că așa ceva se poate și întâmpla. Cei care latră sunt pierduți prin nervozitatea pe care o induc, prin intimidarea pe care o propagă, prin incapacitatea de a stăpâni realitatea în amănunt sau în punctele esențiale. Electoratul nu mai dă semne de mulțumire doar prin zâmbetul cu care omul politic încearcă să-l acopere, așa cum nu poate fi mulțumit de minciunile sfruntate pe care lumea nu le mai crede, nu le mai ia în seamă. O astfel de stare a incertitudinii devine, la rândul ei, o cruntă întrebare, aceeași de la care românii și-au început exercițiul democrat la jumătatea secolului XIX folosindu-se de nedumerirea ”Dar eu cu cine votez?”  transformată în secolul XXI: ”Dar eu pentru ce votez?”

ADI CRISTI