POEMELE DE SÂMBĂTĂ

Din pământ, aer sau apă

Între mine și tine

a început să locuiască iertarea

din acel moment de panică

în care fiecare avem bănuiala pierderii

deposedării de acel lucru neștiut

pe care îl simțeam

asemenea unui zid protector…

Era ceva neclar, dar cu o prezență sigură

ceva despre care știam că există

dar nu-l vedeam

neștiind ce ar putea fi

din pământ, aer sau apă

din piatră sau din gânduri sălbatice

ne prinse de retragerea cuvintelor

în rostirile interioare

închise în noi ca într-o celulă

în care călugării se roagă neîncetat

plini de smerenie,

dar și de gânduri lumești

singurele care îi mai țin agățați de pământ

cum mai sunt dirijabilele

ancorate și stăpânite să nu se ridice la ceruri

de unele singure…

7. Sensul nostru de a fi

O astfel de reținere la sol mă face să cred

în forțele oculte ale celor care

ne dau dictări pentru acasă

somându-ne să spunem totul despre

ceea ce nu știm

simțind că într-o astfel de temă

poate să găsească inefabilul și desăvârșirea

sensului nostru de a fi

de a fi și când nu știm ce suntem

de a fi și dincolo de noi

de a fi  mai presus de cunoaştere

hrănind la sânii tăi constatarea halucinată ”știu că nu știu nimic”

după devorarea bibliotecilor lumii…

8. Cel care dă tonul la cântec

Deocamdată știm tot

din ceea ce ne învață ignoranța noastră

strălucitoare

cum doar Soarele mai poate fi căzut

pentru a se ridica dintr-un ciob de sticlă

în mijlocul deșertului ieșit în calea trecerii

sub formă de încercare,

de filtru de aer, de necăutat

dar mistuitor mormânt datorat uitării…

Cu cât uitarea este mai grăbită

cu atât oasele ei sunt mai fragede

și mai pline de candoarea naivității

în care nu există zgomote de articulații rigide

în care totul este lin ca o briză de mare

ca un vânt iertător prin mângâierea voalului

trezit din apăsătoarea sa atingere de trup…

De acel trup pe care te-ai înălțat

cum se mai înalță pedeapsa încinsă,

lipsită de cuprinderea formelor ispititoare

pierdute în ochii mei fixați pe ne cuprindere

acolo unde orizontul s-a pus la taclale

cu vârful catargului responsabil cu mișcarea

cu partea de iluzie stropită cu apă

așa cum reușeam de fiecare dată

desprindere timbrelor

de pe plicurile încă ne trimise

stivuite în rafturile bunelor mele intenții…

Curajul este cel care dă tonul la cântec

și lașii urmează să strige și să îndemne:

-Săriți, prindeți hoțul! Săriți, prindeți hoții!

-Săriți; săriți, săriți! Și nu vă mai codiți!

ADI CRISTI