SUNTEM ASEMENEA LEMNULUI PUTRED

S-au încheiat și consultările la Cotroceni, pe tema referendumului pe care președintele Klaus Werner Iohannis l-a convocat pe temele Justiției. Chiar dacă întrebarea sau întrebările nu au fost fost făcute încă public, președintele merge mai departe și asigură poporului român că pe 26 mai 2019, o dată cu alegerile europarlamentare, va fi chemat la vot și pentru a răspunde la întrebările referendumului.

Spectacolul de la Cotroceni, chiar dacă a avut toate ingredientele spectaculozității specifice deja liderilor politici nu le rămâne decât un spectacol, fără a aduce ceva nou în peisajul dialogului între aleși și alegători, la urma urmei.

Mai mult, nu putem ignora faptul că întreaga desfășurare de forțe din piețele publice  ale țării nu este doar un foc de pai, doar o ieșire din case, ea având garanția conștientizării că este timpul ca poporul să se trezească, cel puțin în acești ani în care sunt alegeri, astfel încât votul în sine să nu mai fie o cacialma, o introducere de vot în urnă, doar pentru că cineva ne-a rugat să ținem cont de zâmbetul său, ci pur și simplu să reușim, în cele din urmă, să votăm în cunoștință de cauză. Să dă votului nostru semnificația responsabilității. Să alegem doar pe cei care ne dau această garanție că nu vom mai încuraja turismul politic, că cel ales va avea capacitatea de a lucra pentru noi.

A lucra pentru cineva are stabilită din text responsabilitatea acestuia față de cel în fața căruia s-a angajat să facă ceva. Nimic altceva. Votul său trebuie decontat, în cazul europarlamentarilor, pe ceea ce candidatul a promis în campania electorală. Pe nimic altceva. Este timpul, deci, să nu mai încurajăm leorbăiala. Vorba goală și fără sens. Nu ar trebui să mergem încolonați ca oile în spatele celor care încearcă astfel să mâne turma, ducându-ne în Paradis, chiar dacă în fața noastră nu se află decât inevitabila prăpastie.

Cea mai mare bulibășeală s-a făcut în 2019, cum de fapt s-a tot făcut în ultimii 30 de ani, prin introducerea unor ”viruși destabilizatori” exact în perioada în care electoratul este cel mai sensibil, are nevoie de o maximă concentrare pentru a înțelege nu doar promisiunile liderilor politici, cât mai ales să înțeleagă standardul după care, la viitoarele alegeri, să deconteze activitatea celor pe care pe 26 mai 2019 le va acorda votul.

La Cotroceni, putem concluzionă, chiar și pentru a închide acest subiect, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Aceleași situații specifice yesmanilor, aceleași aroganțe, aceleași trimiteri spre desuetudine, aceleași abateri de la subiect. Au fost ”culegătorii de puf” de pe reverul președintelui, din categoria lui Ludovic Orban, cum de altfel au fost și ironicii lui Liviu Dragnea, cei care, de această dată, au împins în față pe acei oamenii zidiți în durerea la care a cioplit și Augustin Lazăr, multiplicându-le anii de pușcărie.

Suntem fără nici o scuză blocați la mantinelă. Întreaga energie o consumăm doar pentru a ne faulta reciproc, doar pentru a ne presa, unul în celălalt, astfel încât, durerea mea să pătrundă în durerea ta, ajungând într-un final strigătul sălbatic al suferinței. Aceeași suferință, pe care nu evităm să ne-o provocăm, de parcă am fi zidiți în mazochismul ce produce astfel de aberații, ne îndepărtează de ce ne-am propus să fim, un popor european. Uităm să fim împreună. Nu mai știm cum să fim împreună. Nu mai avem simțul solidarității. Nu ne mai descurcăm împreună. Încercăm să fim singuri sau să fim ”grupuri organizate” în jurul unor interese, în care per individ nu reușim să ne regăsim, consolidând doar acel gen de strategii care ne îndepărtează unul de celălalt.

Acesta este groapa din care de 30 de ani tot încercăm să ieșim. Dacă ar fi fost o groapă comună, paradoxal (cu semnificația istorică a acesteia) ar fi fost în avantajul nostru. În realitate numărăm peste 22 de milioane de gropi, în care fiecare dintre noi locuim, fără a reuși să ne înălțăm mai sus de malurile ei. Trăim separați, trăim fără posibilitatea de a ne cunoaște orizontul, fără a ști care ar putea să ne fie aspirațiile. 

Peste mentalitatea de dinainte de 1989 se adaugă și acest blocaj în singurătate. Și peste toate acestea mai există, ca o carapace, refuzul individual de a rămâne încremeniți în dușmănia care ne macină, care ne macină…Suntem asemenea lemnului putred, fărâmiţat, împrăștiind în jurul nostru firimiturile a ceea ce am fost odată, fără ca să ne dăm seama că de mult nu a mai rămas nimic din noi. Reușim astfel să ne trezim că nu mai suntem, nu mai contăm, chiar dacă umbrele noastre încearcă să strige prezent în locul nostru.

ADI CRISTI

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.