CĂDEREA ÎN ABIS

Episodul cu revocarea ministrului Justiției sau demisia acestuia (ce a dublat voința PSD) devine din nou un călcâi a lui Achile, oferind lui Klaus Werner Iohannis , în calitatea sa de președinte al țării, o nouă jucărie, o nouă așteptare, o nouă tragere de timp, o nouă șansă de a se mai gândi, de a mai vedea pe unde mai poate fi scoasă cămașa.

Vizibil devine, fără nici o rezervă, fără nici o scuză, acest atac asupra normalității, reușind să se construiască un reflex condiționat, în ceea ce privește atacul unidirecțional asupra PSD. Tot ceea ce face astăzi și tot ceea ce va face mâine și poimâine și răspoimâine, Klaus Werner Iohannis este direcționat să atingă, să atace, să distrugă imaginea (cel puțin) a social-democraților, față de care președintele nu se mai jenează, nu se mai ascunde. Războiul vizibil și nemilos, pe care KWI îl duce pe față împotriva PSD, recte Liviu Dragnea, devine un numitor comun sau un coeficient cu ajutorul căruia președintele încearcă să amplifice performanța liberalilor de la europarlamentare și a sa, la prezidențialele din toamna acestui an. Klaus Werner Iohannis, prin intransigența sa, prin gesturile de intoleranță, cu ajutorul cărora președintele a bruscat unul dintre cele mai sensibile mecanisme (cu ajutorul cărora, de regulă, se acordează tonalitatea pe care o folosește gâdele în icnetul său, când lasă securea să cadă) își cimentează imaginea prin care poporul este invitat să cunoască adevărata față a călăului său. Iată că, dușmanul din umbră are chip. Iată cine ne tăvălește prin sânge. Cine ne deschide rănile adânci ale neputinței de a fi un popor după chipul și asemănarea conducătorului său. Poate de aceea suntem un popor hidos. Un popor respingător care se lasă terfelit, se lasă murdărit, se lasă târât prin balta de sânge nevinovat.

Mult mai de efect pare să fie surpriza. Apariția neașteptată a unui personaj cunoscut nouă, dar retras în umbra făcută chiar în spatele strălucirii scenei politice actuale. Nimeni nu se mai ferește de nimic. Toți își bombează piepturile și se numesc a fi deținătorii adevărului absolut. Experții în sigurele strategii de salvare a națiunii, oricare ar fi aceasta. Liderii politici se prezintă astfel a fi Alfa și Omega, începutul și sfârşitul. Fără ei nu mai există nici o șansă de a vedea lumina de la capătul tunelului, așa cum nu se mai vede nici o mișcare, nici o tresărire. Totul se întrerupe în aceeași nemișcare a celui care dacă mișcă, mișcă mort. Suntem, astfel, condamnați la pietrificare, rămânând în ceea ce clipa ne-a surprins.

Paradoxal, ar trebui să ne ferim de anii electorali, ani care s-au dovedit de 30 de ani a fi anii în care am făcut doi pași înapoi, după singurul pas făcut înainte. Poate de aceea, avem senzația reală că, din cei patru ani ai mandatului, pe care i-am făcut la înaintare, am mers doar doi, în timp ce, din 2014 am făcut chiar trei pași înapoi, exagerând bucuria regăsirii drumului spre progres, spre deșteptare, spre șansa noastră de a fi conştienţi că doar împreună putem merge înainte.

Această deșteptare ne ține cu fața la perete. Ne dă voie să ne construim speranța care începe să ne ia în seamă, fără însă să ne țină de mână. Există undeva în spatele nostru, ascunsă după perdea, stând la pândă, supraveghindu-ne, așteptând să găsească un moment oportun de a ne ieși în cale. Avem calea noastră. Începem să înțelegem că indiferent de cine ne conduce, indiferent de cât de ticăloși se dovedesc a fi aceștia, în cele din urmă, vom ieși la suprafață, așa cum de-a lungul istoriei s-a întâmplat.

Revenind la gestul demisiei lui Tudorel Toader am putea simți trădarea cum ne înconjoară, asemenea unui laț care ne desenează sugrumarea. Ministrul Justiției s-a înșelat atunci când a acceptat să slujească această guvernare? Nici pe departe. Aceasta este scena pe care fiecare dintre noi ar trebui să luptăm. Acestea sunt meandrele concretului, fără de care nu ai trăi realitatea care ne înconjoară. Aici, se pune punctul pe ”I”. În spațiul acestui text există încărcătura profundă a vieții noastre, terfelită, jecmănită, smulsă din sufletul fiecăruia sau o dată cu sufletul fiecăruia. Tudorel Toader, revenit la catedră sau în drum spre catedra care nu l-a trădat niciodată, chiar dacă și-a dat demisia, el nu și-a abandonat poporul. El nu și-a abandonat misiunea, pe care singuri și-a asumat-o, aceea de a fi la dispoziția poporului, chiar dacă în viziunea multor lătrăi, uneori poporul este în minoritate, atâta timp cât ”majoritatea sunt ei”! Păcat, o percepție strâmbă, stingheră, diformă. Un Klaus Werner Iohannis, care se zbate în singurătatea sa, iese din filmul pe care singur și l-a regizat.

Iese și încremenește în fața ecranului, așa cum căderea în abis îi sfărâmă privirea.

ADI CRISTI