VAI DE MAMA NOASTRĂ…

Țara este plină de nervi, hăhăieli, înjurături, fiere, dușmănie, ură. Multă ură lichidă, sub formă de salivă, se prelinge printre dinții scrâșnind, prin colțurile de buze blegite, prin ochii fulgerați de lacrimi de ciudă, pentru cei mai slabi de înger.

Țara arde, dar nu se ascunde-n cenușă. Arde la foc agresiv, cu flăcări de vâlvătaie. Arde ca și cum ar arde la nesfârșit din nou Notre Dame, ca o aducere aminte continuă a ceea ce merităm, ca pedeapsă veșnică și greu de iertat. Țara arde, dar nu se predă. Social democrații, liberalii și restul care nu mai contează, care nu mai intervin cu nimic credibil și de interes major. Unii printre înjurăturile adresate celor care nu se împacă cu ”mărețele realizări”, încearcă să nu uite pentru ce au ieșit din case, pentru ce i-au adus pe votanții lor în săli sau în piețele publice, povestindu-le ce ar trebui să simtă, ce ar trebui ei să înțeleagă, să traducă din efortul pe care opozanți îl identifică sub formă de furt la drumul mare.

Ceilalți se dau răniți în aripă. Fac din Raluca Turcan trompeta dezacordată de serviciu, iar din Ludovic Orban o rușine națională. Nu vorbim despre mesaje. Ele nu există pentru că nu mai încap în propoziție, în fraze de prea multă strigătură, de prea multe urlete, de prea multe cuvinte dezarticulate.

Dacă motivul principal al opoziției este Liviu Dragnea, alianța de guvernare nu se poate desprinde de imaginea slinoasă a lui Klaus Werner Iohannis. Ambele tabere se concentrează exclusiv pe tema distrugerii, a măcelului și a perpelirii personajelor la foc mic, tăvălite pe tăciunii aprinși, dar feriți să dea în flacără, cum se mai perpelesc fleicile și micii, de regulă în sânge, să justifice setea răzbunării, de la gust la plăcerea salivării cu icnete scurte, să nu se instaureze spaima de singurătate.

Ambele tabere se regăsesc în pericolul de a rămâne singure, de a îndura izolarea în acele bule din care nu se întrevede nici o ieșire, nu se simte nici o evadare din real, nici o incursiune în ireal, lumea atât de râvnită pe când opoziția nu ezită să viseze, chiar dacă aceste vise sunt de fapt cele mai apropiate lumi de adevăr. În loc să-și păstreze memoria pentru a nu uita cum s-au mișcat în Opoziție, liberalii, de exemplu, cei care au cele mai mari șanse (dar nu acum, în actuala formulă de lideri) să construiască o alternativă credibilă la guvernare, actualii opozanți se lasă prostiți de cei de prin împrejurimile lor, care, chiar dacă li se adresează cu iluzoriul respect, au alte gânduri ascunse, alte pumnale ascuțite, pe care nu ezită să le valorifice în favoarea lor. Dovada s-a văzut în momentul în care marxiştii de la USR au trădat partea dreaptă a eșichierului politic, spațiul în care se instalase cel fără de partid Dacian Cioloș, politicianul care a demonstrat că nu poate să încapă în nici un tipar românesc. În timp ce USR-ul lui Dan Bârnă a pedalat pe bicicletele transportate cu bărcile pe uscat, ale lui Nicușor Dan, furând startul în fața liberalilor lui Ludovic Orban, dintr-o dată se schimbă calimera și mărețul USR, speranța politicii românești de timpuriu, se vede cu viitorul afectat, vârându-și singur degetele lui Dacian Cioloș în fundul gâtului, grăbindu-și astfel regurgitarea.

Poate de aceea am afirmat că dincolo de PSD și PNL nici un partid de pe eșichierul politic nu mai contează astăzi în a-și stabili câștigătorii alegerilor europarlamentare model 2019.

Nici o rezervă, dispusă de o eventuală surpriză de proporție, nu poate schimba inerția ce încă mai păstrează PSD în fruntea preferinţelor electoratului românesc. Nu s-au născut încă masa critică, cu ajutorul căreia să se schimbe mentalitățile, păguboase sau nu, să le spunem salvatoare, de pe urma cărora să poată fi imaginată surpriza de proporție a inversării câștigătorilor, așa cum s-a întâmplat în 1996, când dreapta a câștigat în fața stângii, mai devreme decât a demonstrat ea, în final, că poate fi, prin lipsa de performanţe reale, ratând lamentabil gestionarea puterii, alternativei la guvernarea PDSR.

Din nou suntem nevoiți să cităm din Liviu Dragnea și imediat și din Klaus Werner Iohannis, fără a câștiga nici un neuron valid în plus. Trăim în cel mai rigid blocaj, o anchilozare din care nimic nu ne mai poate scoate. În afara ”penalilor” și a ”hoțului de case” nimic nu ne mai dă voie să ne imaginăm cu poate să arate viitorul a doua zi după votare. Indiferent de varinata pe care alegem să mergem doar mlaștina ne mai așteaptă. Norocul nostru ar fi acela datorat celui care minte, astfel încât, realitatea să nu-l dovedească pe Liviu Dragnea ca fiind cu adevărat penal, sau Klaus Werner Iohannis să fie cu adevărat un hoț de case, notoriu. Încurcătura șlefuiește, totuși, situația în care cel care nu are dreptate, este cel care minte, adevărul  pledând în favoarea celuilalt.

Vai, Doamne,încurcat sunt căile tale și nimeni nu face nici un efort de a le limpezii! Vai de mama noastră, că de mama lor nu se mai știe nimic.

ADI CRISTI