24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Vremea intervine din nou, pedepsindu-ne pe ”calul Bălan”. Cade iarna peste noi ca o lovitură de secure. Cad ploile peste noi ca o perdea grea de pluș, năucindu-ne, lăsându-ne fără grai. Vremea încearcă să ne arate adevărata noastră față. Să nu ne facem că nu ne recunoaştem, că nu observăm cât de rănită ne este talpa și mai ales mersul. Mersul pe jos ne ridică la ceruri. Nu ne mai simțim apăsarea, nu ne mai simțim greutatea. Rămânem pur și simplu spânzurați în aer, într-un echilibru inexplicabil, fără nici un punct de contact decât cel din interiorul nostru, cel care ne menține în echilibru. Greutatea noastră este egalată de cantitatea de aer dislocat.O astfel de lege are la capătul ei un strigăt ce a făcut carieră, din antichitate înspre noi, Evrika!
Obosiți sau plictisiți de lipsa unor alternative credibile, realiste, în ceea ce privește ieșirea din încercuire, ieșirea din obsedanta încrâncenare, suntem din ce în ce mai presați, din ce în ce mai obligați chiar să ține cont de neșansa noastră de a fi condamnați la disperare. Asemenea buletinelor meteo din ultimul timp, în care au început să abunde codurile galbene, portocalii și nu de puține ori roșii, reușind să schimbe clasamentele, să inducă spaima de necunoscut, pusă în opoziție cu forțele naturii, mult mai puternice decât orice acțiune barbară a hastag-iștilor, de exemplu!
Nu ar trebui să excludem din ecuație aceste accidente ale naturii care au reușit să egaleze fracturile minților bolnave, ajunse să decidă în numele nostru, întru binele nostru, încă mai tremurând în strigătura populară: ”Să trăiți bine!”
Din nou avem la dispoziție o realitate paralelă cu inevitabila realitate politică, de această dată realitatea meteo, singura dintre cele două care ne lasă fără replică, indiferent de cât de colorată ne facem harta, de regulă în culori care să exprime speranța, înfocarea, tumultul. A năvălit peste noi ora destinului, șansa noastră de a ne vedea pe viu cât de mult contăm în mecanismele timpului prezent, singurul timp volatil, pe care nu reușim încă să-l împărţim, să-l facem să ne fie dator cu explicații, dar mai ales să scoatem din el esența vieții trăită la timpul prezent. De regulă, leneși fiind, sau mai leneși decât scurgerea secundei, nu reușim să ajungem din urmă ideile, care ne depășesc la primul sector drept, eliberat de serpentine, lăsat pradă vitezei năucitoare. Încă nu am reușit să ne dominăm acest timp, mult mai agresiv decât trecutul sau decât viitorul nostru, ambele fiind de fapt timpi de depozitare, unul de amintiri, celălalt de speranţe. Între aceste două componente ale memoriei mai există și focul scăpărător, timpul prezent, timpul care spunem noi, ”nu contează”, dar care iese din nou asemenea unui fum, pe spatele căruia este scris invariabil,”Nu iese fum fără foc”: Ei bine, noi focul îl căutăm pentru a-i descifra nașterea luminii, așa cum încă nu reușim să ne explicăm focul pe care Patriarhul ortodox îl ia în fiecare an din mormântul sfânt pentru a aprinde lumânările speranței de la lumina Învierii.
Natura este net superioară omului, chiar dacă nu de mult încă strigam prin tot felul de lozinci cum omul a supus Natura, cum omul a domesticit Natura, cum omul a reușit domesticirea forţelor de nestăpânit a Naturii.
Este ca și cum păduchele ar reuși să dea peste cap elefantul, să-i pună piedică și să-l rostogolească, încercând să-și argumenteze performanța cu trimiteri la textul Biblic, sugerându-ne ca îmbărbătare întâmplarea între David și Goliat. Cel slab poate să învingă pe cel puternic, dacă nu cu forța brațului, atunci cu forța inimii, a iubirii dumnezeiești.
Într-o astfel de realitate intrăm pe acel tărâm al metafizicii, spațiul în care banalitatea nu există, atâta timp cât simplitatea profunzimii reuşeşte să ne aducă față în față cu noi înșine, reuşeşte să ne întrebe, folosindu-se de răspunsurile noastre, reușind astfel să ne dea de înțeles că, de această dată înțelegerea este firească, de la sine, fără nici o rezervă, fără nici o oboseală fără nici o spaimă care să ne deconecteze de la marșul înainte, la care am achiesat, înțelegând că, indiferent de ceea ce ni se întâmplă, indiferent de spinii care ne intră în tălpi, drumul cel mai bun este drumul înainte, drum pe care există calea cea dreaptă. O astfel de cale nu se lasă intimidată de starea vremi. Este mai presus decât poate fi o tornadă, o vijelie sau căderile masive de apă sub forma ”ruperilor de nori”. Acum ar trebui să ne oprim, să încremenim cu toții în mijlocul deplasării, să conștientizăm dacă direcția este bună, să vedem lângă cine am nimerit, ce avem de gând să facem, cine ne este deasupra, cine a ajuns să fie sub noi. Într-o astfel de poziție vom avea, poate, una dintre cele mai mari surprize ale conștientizării greșelilor noastre și ale greșiților noștri.
Din acel moment vom trebui să privim pe fereastră la ploaia care cade necontenit, să ieșim din casă, dar nu pentru a ocupa caldarâmul, ci pur și simplu pentru a merge în direcția din care ne auzim fiecare chemarea.
Într-o astfel de revelație, pe care o vom avea, în primul rând vom descoperi cifrul eliberator, acea simplitate cu care ne-am jucat atâția ani, fără ca să o luăm în seamă. Atenție, deci, la nimicuri! Nu le aruncați, nu le ridiculizați. Fiți doar cu ochii pe ele.
ADI CRISTI
