JOS LABELE

Există în partea noastră de vină o culpă care nu ne lasă să fim indiferenți. O vinovăție asumată sau ignorată, de care ne este legată viața ca un cordon ombilical. Suntem vinovații principali, fără a fi vinovații de serviciu pentru tot răul care ni se întâmplă. O astfel de formulare ascunde în subsidiar și varianta ”binelui pentru alții”, ceea ce ne scoate din uniformitatea turmei, a maselor care își revendică starea majoritară. Se poate spune că tot timpul cei care au trăit bine au fost în minoritate. Statistic chiar definind o minoritate severă, de ordinal a câtorva procente, în timp ce grosul, marea majoritate, se confruntă cu neajunsurile, grava sărăcie, anonimatul șters al destinelor neinteresante pentru spectacolul și strălucirea rampei. Un om fără pete, nimerit într-o funcție publică, devine cel mai căutat personaj, cu mari șanse de a fi transformat în personajul negativ al zilei, al anului, al mandatului. Suntem în acel mediu sângeros în care piranha atacă orice corp cald, aducându-l în câteva secunde la stadiul de schelet.
Sălbăticia unui mediu tihnit, liniștit și greu de bănuit a fi fieful haitelor sângeroase este de fapt viața noastră de zi cu zi, în care comunitatea nu este străină de drama pe care o consolidează decisiv, în numele binelui, chiar dacă, pentru o parte din semenii noștri, acest bine invocat este de fapt cel mai crud, cel mai nemilos rău. Apar lână noi oameni care se recomandă a fi Dumnezeu. Care se cred Dumnezeu. Care au pretenția că întreaga comunitate să-l creadă că el este Dumnezeu. Aceștia sunt cei mai puțin periculoși. Ei nu ascund că sunt diferiţi de semenii noștri. Ei se prezintă a fi ceea ce mintea lor încețoșată sau nu îi provoacă să înțeleagă că sunt ceea ce doar ei văd și înţeleg acest lucru.
Mult mai periculoși, pentru sănătatea mintală a poporului nostru, sunt cei care ascund abaterile de la normal, recomandându-se a fi normali, sclavii celor mulți, sluga, fără de care existența lor nu ar avea sens, nu ar intra peste rând la Judecata de Apoi.
Trăim din nou acel déjà vu în care tot ceea ce privim ține de o amintire de-a noastră, de o retrăire, de o readucere în timpul prezent a unor gânduri necesare să ne justifice pașii reali făcuți ”pe pământ, nu în gând”. Vrem să fim ceea ce suntem?! Întrebarea, cândva retorică, are astăzi o conotație profundă, care mai mult ceartă decât recomandă. În primul rând, vorbim deja de asumarea responsabilității. Încetul cu încetul, în ultimii 30 de ani, am reușit, noi ca popor, să ne dăm seama că aplauzele nu fac parte din nici un proiect, ele fiind doar ecoul realizărilor, atunci când sunt, fără a le suplinii. Apropierea fiecăruia de singurătatea noastră ne este de folos acum, când începem să conștientizăm că nu suntem singuri, că nu putem trăi singuri, că în imediata noastră apropiere mai există cineva, că nu putem trăi izolați, că avem nevoie de solidaritate, de o anume unitate, care să ne sporească forța, care să ne facă într-adevăr invincibili, ”greu de ucis”.
La fel de adevărată este și starea națiunii în acest moment de mare tensiune electorală, spațiul în care se aleargă pe ultima sută de metri, pentru a ajunge câștigătorii celor 32 de fotolii în Parlamentul European.
Sesizam transformarea acestei dezbateri într-un pretext de evaluare a șanselor nu la Bruxelles, cât mai ales în România, în lupta pe viață și pe moarte ce va fi terminată la anul, după alegerile locale și cele generale, care în toamna acestui an vor trece proba prezidențialelor, proiectându-și arhitectura politică pentru noul mandat parlamentar.
Într-o astfel de competiție ar fi fost simplu dacă se putea vorbi despre confruntarea ideilor și nicidecum despre mizeria de care partidele politice nu au reușit să se debaraseze de 30 de ani. Continuăm să ne tratăm ca dușmanii de moarte. Continuăm să scuipăm și să înjurăm adversarul politic, uitând că în fața noastră există electoratul, care așteaptă o dezbatere de idei între competitori, o dezbatere pe problemele reale și importante cu care se confruntă astăzi Europa, cu care ne confruntăm noi, cetățeni cu drepturi egale ai Europei. Suntem în continuare mințiți, suntem în continuare manipulați, suntem în continuare prostiți cu fel de fel de teme false, ferindu-ne de adevăratele probleme, ca țară și ca cetățeni. În noul Parlament European stă în puterea noastră să trimitem aleși care să înțeleagă ce este dragostea de țară, tradiția, obiceiurile, tezaurul naţional, să trimitem oameni care își iubesc țara până la sacrificiu, fără a mai muta scena politică internă a țării în forul european, astfel încât să mai existe o Monica Macovei et.comp., care să lovească România pe la spate.
Poate de aceea votul din 26 mai va trebui să fie prin excelență un vot direct, neviciat de nici o sumă de hastagiști, care să urmărească nu interesele țării, cât mai ales interesele unor finanțatori din umbra. Jos labele de pe conștiința cetățeanului, singurul în măsură să discearnă între bine și rău!
ADI CRISTI