POEMUL DE VINERI

Ultima iubire, prima uitare

Nu mai țin mine…
Nu mă mai ții minte
Te iubesc fără să știu
chiar dacă simt înfiorarea
(nu înțeleg unde este iubire
când văd doar degetele în priză băgate)

Cred că te iubesc
dacă-mi văd ochii sticloși
până când îmi spui
să nu te mai privesc prin sticla sifonului

(Iau sifonul și îi dau drumul!
ca o scenă din Reconstituirea:

• Şi țifonul?!
• Şi țifonul!

Și totuși,
(pentru că este un totuși important)
Cred că te iubesc !

Așa în felul meu, chiar și numai pentru că
nu te-am văzut de mult…
Dar nu pentru că nu ne-am mai întâlnit
ci pur și simplu pentru că
între noi
(adică între mine și tine)
tot timpul era un tramvai, un autobuz,
un necunoscut, o tăcere, o ridicare din umeri
o întoarcere de cap…
Niciodată nu am reușit
să ne privim în ochi
ca atunci când ne iubeam nebunește…

Cred că te iubesc!
Doar atât cât să-mi aducă aminte de tine
Doar atât cât să însemni ceva pentru mine
la inventar:
Mașina cu volantă de umplut sifoane,
Ladă din lemn de stejar
pentru rânduit sticlele umplute;
Tejghea. Vitrină. Vânzător în maiou alb
Și Tu: cel de dinaintea mea
(cu două sifoane
ținute-n grătarul special de protecție)
apoi Eu,
următorul la rând…
Aici mă regăsesc în amintirile prăfuite,
dar intacte
asemenea fotografiei din dormitorul bunicii
Gălbejită și veche
din toți porii ei de carton fotografic respirând anii adunați,
zeci de ani sau chiar sute de ani…

Ce veche este iubirea de pe comodă!
Ce tineri suntem noi
așa bătrâni cum am ajuns…
Bătrâni și uituci.
Mă iubește, nu mă iubește?
O iubesc,
Nu o mai iubesc?!

Mai dați-mi o floare de nu mă uita
Nu mai am petale destule
Să-mi aduc aminte…

Nu mai țin mine
Nu mă mai ții minte
Te iubesc fără să știu
chiar dacă simt înfiorarea
(nu înțeleg unde este iubire
când văd doar degetele în priză băgate)
și trupul cum mi se bâțâie…

Să sune cineva la 112 !

ADI CRISTI