UN OM ÎNTRE OAMENI

Papa Francisc ne-a dat o lecție de normalitate. De cum trebuie să ne comportăm ca oameni normali, ca niște oameni pentru care viața devine principala noastră grijă, cu toate grijile ei, de la verdele pădurilor la cântecul de lebădă al tuturor celor care au de spus ceva, ce încă nu au spus.

Papa a plecat de trei zile la Vatican, la el acasă, și încă nu reușim să ne desprindem din miracolul de magnet al vizitei sale. Încă mai suntem fascinați și chiar nu ne vine să ne retragem în amintiri, preferând să mai păstrăm acel aer de simplitate și de minune, aflat la îndemâna celor care își păstrează crezul în rugăciune, ca o inevitabilă șansă de prelungire a norocului căuta cu lumânarea și poate încă negăsit, el aflându-se, constată Sfântul Părinte, acasă. Un om simplu și greu de contrazis pentru că vorba sa nu este făcută pentru a fi contrazisă, ci mai ales pentru a fi luată în seamă. Este exact ca o temă pentru dictare, moment în care stai și scrii și nu comentezi, nu dezbați, nu faci analize! Nu-ți rămâne decât să scrii după dictare, să treci pe albul hârtiei ceea ce Dumnezeu îți spune o singură data, astfel încât, orice încercare de-a ta de a te împotrivi, nu se transformă în altceva decât în clipe ratate. A trecut rândul peste tine. A trecut timpul peste tine. A trecut clipa care nu se va mai întoarce. A trecut și clipa papală. Cele trei zile care măsoară timpul minunii. Trei zile în care românii au fost mai simpli și mai uniți. Românii au fost treziți și smulși din vechile lor obiceiuri, reușind să meargă împreună. Să facă potecă între casele lor, devenind mult mai prietenoși decât i-am descoperit acum trei zile. Au fost deșteptați în bucurie și i-am întâlnit, bătrâni fiind, în  stare să viseze prin cei tineri. Să viseze la capătul drumului, pe care îl mai au de parcurs, și care se topește în timp, fără ca să-și dau seama că trece pe celălalt mal. Ușor, pe nesimţite, greu de atins. De fiecare data ne ruga frumos să nu uităm să ne rugăm și pentru el. O astfel de dorință nu poate decât să aducă și mai aproape de noi, în primul rând. Să ne cunoaștem mai bine sau, poate, să începem să ne cunoaștem. Papa ne-a rugat să avem și de el grijă, să ne rugăm și pentru el, pentru sănătatea lui, pentru viața sa de muritor, aici, la noi, în Grădina Maicii Domnului!

La noi există acest spațiu al sfințeniei pe care, nu putem să-l ignorăm și nici să-l părăsim, propunându-ne să-l îngrijim, să-i dăm atenția pe care o merită. Este timpul să ne apucăm de treabă, să fim mult mai prezenți în viața de zi cu zi, mult mai activi, dar mai ales, să fim concilianți, precauți, solidari. Avem nevoie de ziua de mâine ca un drept de-al nostru de a-l aduce în timpul prezent, cum avem nevoie de ziua de ieri, să o punem față în față cu ziua de mâine. Ambele timpuri vor trebui să le gestionăm cu aceeași atenție, cu aceeași importanţă, cu aceeași maturitate a zilei de azi. Chiar dacă timpul zboară mai repede decât reușim noi să sesizăm, timpul prezent face parte din acel handicap pe care îl avem, de a nu reuși să fim mai rapizi decât gândim. 

Sfântul Părinte a venit la noi, așa cum a declarant încă de la Vatican, ca un pelerin. Nu a fost Papa, nu a fost Suveranul Pontif, a venit pelerinul Francisc în vizită pe la prieteni sau pur și simplu pe la noi, popor primitor, ospitalier, dornic de prietenii sincere, de genul ”îmi dau haina de pe mine”. A venit și ne-a trezit. Ne-a dat de înțeles că a sosit timpul să ne împrietenim din nou cu noi înșine, că doar împreună vom putea merge, ne vom putea ridica în picioare, când înălțimile la care vom ajunge vor fi mai mari decât cele pe care le avem stand culcați, târându-ne, asemenea șerpilor.

Avem nevoie de această mișcare bipedă, care să ne ridice linia orizontului la nivelul gândului pe care îl punem sub frunte și care ne face să fim mult mai atenți la ceea ce se întâmplă cu noi. Cu noi a început să se întâmple o minune. O minune despre simplitate și gesturi normale. Despre mine, despre tine, despre el, despre noi, despre voi, despre ei. O minune despre noi toți și despre fiecare în parte, fără ca această aglomerare de personaje să ne poată  încurca.

Papa Francisc ne-a dat voie să ne luăm în seamă și să ne dăm seama unde greșim. Greșim, în primul rând, în intenția noastră de a ne crede că suntem singurii în stare să traverseze strada, singurii în stare să fim cei mai buni. Credem că fără noi lumea se va prăbuși.

În replica Sfântul Părinte ne-a spus la sosire, respective la plecare: ”Am venit în România, o țară frumoasă, ca pelerin și ca frate. Mă întorc acasă îmbogățit. Îmbogățit cu locuri, monumente, dar mai ales chipuri. Voi lua aceste chipuri, chipurile voastre, cu mine și le voi avea în față în rugăciunile mele. Vă cer o favoare – să vă rugați pentru mine”, a spus Papa Francisc înainte de plecarea din Blaj.

Să ne rugăm fiecare în parte și pentru Papa nostru, al tuturor, indiferent de religia pe care o avem fiecare, chiar și numai pentru că, înainte de a fi catolic, Papa Francisc este un om între oameni.

ADI CRISTI