DOAR ZÂMBETUL TÂMP NE MAI IESE DIN CADRU

Intrăm în normal. Nu am învățat nimic, nici măcar din lecția predată și pentru tâmpiți, de Sfântul Părinte. Se pare că, una din legile lui Murphy  devine actuală atunci când se afirmă că a spune ceva pe care să-l înțeleagă și tâmpiții, atunci acel lucru va fi înțeles doar de tâmpiți!

Dacă nici Papa nu ne-a ajutat la ceva nu ne rămâne decât gestul de a pune cruce peste toți și peste toate.

Cele trei zile papale petrecute în România au fost de fapt visul pe care poporul român l-a avut și din care ploaia lăsată liberă a rupt zăgazele trezindu-ne în aceeași mizerie din care ne-am scos mâna, sugerând chemarea în ajutor a lui Dumnezeu. Nu a venit acesta, a sosit trimisul Său, Sfântul Părinte care ne-a arătate calea cea dreaptă. Ne-a pus timp de trei zile pașii pe această cale de a fi împreună, de a face cărare de la vecin la vecin, de a învăț că visul bătrânilor cu copii în brațe este de fapt drumul spre un viitor sigur, cu dragoste de dumnezeu, cu iubire dumnezeiască, fără de care nimeni nu arm ai înțelege Cuvântul, Chemarea, Rugăciunea.

Am rămas în a patra zi mai singuri decât am fost. Mai plini de lupi urlând. Am rămas nu numai ai nimănui, dar ne-am dat seama că nu suntem în stare să fim uniți. Am uita ce înseamnă solidaritatea. Am uita ce înseamnă unitatea în același gând, în aceeași dorință de bine. Am uitat sau poate nu am știut niciodată că vecinul fiecăruia dintre noi este cel de lângă noi și nu marginea lumii.   Din nou aceeași prăpastie între Putere și Opoziție, între Cotroceni și Palatul Victoria, între cei buni și cei răi, fără ca cineva să spună  precis cine sunt cei buni și cine sunt cei răi.

Conflictul a reizbucnit, cu aceeași ațâțare a focului, suflând peste jăratecul păstrat încins, ridicând în aer vâlvătaia, care ne-a ars tălpile și răsuflarea, care ne-a prins pe rugul răzbunărilor, a dușmăniei, urii care ne transformă viitorul în cenușă. Nimic altceva decât o grămăjoară de cenușă, lăsată la îndemâna vântului să fie spulberată, ca o iluzie stropită cu apă.

Se pare că nu suntem născuți pentru a merge împreună chiar dacă acest pas nu ne este străin în momentele decisive pe care viața de zi cu zi ni le-a scos în cale. Peste tot, deasupra noastră, se revarsă lăturile clasei politice, această deversare pestilenţială, care pur și simplu ne umple de rahat, transformându-ne într-o groapă de gunoi în care sunt deversate toate mizeriile vieții, într-o firească atitudine față de rezidurile rămase în urma noastră.

Când apare un Ludovic Orban în față și începe să se rățoiască la niște gesturi firești, pe care orice minte sănătoasă le-ar accepta, de genul alegerilor uninominale în locul ”alegerilor în haită”, începi să te întrebi dacă liderul liberal este sau nu este un intrus în Partidul Național Liberal, dacă în România se mimează sau nu democrația.

Mai mult, gestul lui Klaus Werner Iohannis de a critica în continuare PSD, fără nici o explicație, doar de dragul de a pune la zid pe cineva, de asemenea vine să ne confirme că nimic nu s-a schimbat în bine în țară. Aceeași zâzanie, aceeași tensiune, aceeași aroganță de a convinge prin metoda pumnului în gură, excluzând orice încercare de dezbatere și de dialog. În replică, PSD nu refuză lupta, nu ezită să se încăpățâneze să nu uite că el este cel mai mare partid al țării la această oră, că el este cel care dă tonul la cântec, iar ceea ce s-a întâmplat la europarlamentare nu are cum să schimbe ordinea în politica internă, că tot majoritatea, de care dispune alianța PSD-ALDE, este în stare să obțină votul majoritar.

Președintele Klaus Werner Iohannis se concentrează acum să finalizeze referendumul privind justiția prin obținerea în actualul Parlament a unei majorități care să-și asume voința poporului exprimată prin votul celor 6.500.000 de români, care au votat Da la referendum. Mai mult unele voci ale actualei opoziții, la care se adaugă și UDMR, sunt de părere că ar fi necesară o modificare a Constituției ”mai lărgită”, nu doar la capitolele vizate de Referendumul din 26 mi 2019. Visul maghiarilor, de a schimba art.1 al Constituției începe să prindă contur, prin propunere unei noi Constituții (sic!).

Această atitudine, de tăvălug, de acționare la învălmășeală nu are nici o șansă de izbândă. Suntem din nou în același punct din care nu mai reușim să ne clintim. Suntem împietriți în prostia de a avea putere și de a nu ști ce să facem cu ea. Doar în opoziție ne vin ideile geniale, pe care nu vom fi în stare să le aplicăm atunci când ne vedem la guvernare. Atunci nu mai avem inspirație, nu mai avem chef de mărețe realizări. Suntem doar sub formă de tablou, de portret din care doar zâmbetul tâmp ne mai iese din cadru.

ADI CRISTI