LA TREI ZILE DE EMINESCU

Peste trei zile ne vom reîntâlni cu Mihai Eminescu. Mai mult decât o sărbătoare, întâlnirea în sine seamănă cu Nașterea, cu inevitabila Răstignire, Înviere, Înălțare. Mai mult decât o primenire, întâlnirea în sine se suprapune  trecerii ființei în neființă și, mai apoi, în veșnicie. Trecerea substantivului propriu în adulație și mai apoi în universalitatea substantivului comun, ne pune față în față cu propria noastră alegere, judecată, decizie, pedeapsă. Pregătirile pentru această poveste sunt în toi, așa cum  sunt toate pregătirile necesare întâlnirilor fundamentale profunzimii, firești când, într-un final, ne dăm seama că fac parte din zestrea sufletului poporului român.

Eminescu este și astăzi o poveste căreia i se pot da mai multe înțelesuri, de la poveștile de succes la poveștile tulburătoare, de la poveștile tulburătoare ale unui destin tragic la tăcerile pe ale căror trupuri cresc șoaptele iubirii, amestecate cu strigătele disperării.

Eminescu este ceea ce noi uităm să fim, partea noastră de singurătate, partea noastră de om viu, supus misterului, atât cât să ne permită un tremur, o emoție, o taină pe tâmpla căreia să crească zbaterea, ce ne scoate inima din casă și ne poartă pe străzile lăturalnice fundamentalelor întâlniri.

Eminescu a fost și continua să fie, proba noastră de viață, încercarea de a fi pe înțelesul blând al cuvântului care ne ceartă, pentru ca, în cele din urmă, să ne crească genunchii sub formă de floare sau chiar de adevărată închinare, racordată direct la iertare.

Prin Eminescu încercăm să ne iertăm de păcate, atâta timp cât Oda (în metru antic) ne zvâcnește în piept, cu firească uimire descoperitoare de destine și mai ales de taine care ne țin de mână, provocându-ne la nemurire: ”Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”

Eminescu trăiește mai mult decât poate trăi cineva chiar și numai pentru că el este în toți, el face parte din cei care au fost, din cei care sunt, din cei care vor fi. Eminescu ține de viață și mai puțin de moarte. El există acolo unde viața există. El face parte din trupul simplității care strălucește nu doar la suprafaţă, ci pur și simplu în profunzime.

Eminescu este visul unui popor ridicat pe umerii simplilor urmași, înhoriți în roata de foc care se învârte în ritmul ciulendrei, astfel încât zborul să fie locuit de aripi imaginare, de sunete zidite în cântecul privighetorii. Eminescu este tot ceea ce se mișcă, pe pământ, prin aer, prin ape, ca și cum Eminescu ar fi verbul poporului roman, pagina sa de Natură care ne desenează sub gene somnoroase păsărele…”Somnoroase păsărele / Pe la cuiburi se adună, / Se ascund în rămurele – / Noapte bună! // Doar izvoarele suspină, / Pe când codrul negru tace; / Dorm şi florile-n grădină – / Dormi în pace! // Trece lebăda pe ape / Între trestii să se culce – / Fie-ţi îngerii aproape, / Somnul dulce! // Peste-a nopţii feerie / Se ridică mândra lună, / Totu-i vis şi armonie – / Noapte bună!”

Eminescu ar trebui înțeles ca fiind totalul părților noastre componente, de la tăceri la strigăte, de la emoții la suflet înghețat, de la răsăritul molcom la apusul aprins sub formă de jar, de la forme ispititoare, la linii sub care totalul te înspăimântă, de la vijelii la caniculă, de la mângâiere la cotropire forțată…

Eminescu este ”La mijloc de codru des”, dar și ”A fost odată ca-n povești”, ”Vreme trece, vreme vine”, dar și ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, ”Cu durerile iubirii / Voind sufletu-mi să-mi vindec”, dar și De la Nistru pân’ la Tissa / Tot românul plânsu-mi-s-a”, ”Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, / Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine”, dar și ”Fiind băiet păduri cutreieram / Şi mă culcam ades lângă isvor”,Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite / A făcliilor de ceară care ard lângă altare”, dar și ”La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă”, ”Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă; / Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă”, dar și ”Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, / Prin care trece albă regina nopţii moartă”, ”O, rămâi, rămâi cu bine / Deși-n sufletu-mi te port, / N-avuși sânge tu în vine / Și născut ai fost tu mort”, dar și ”Sara pe deal buciumul sună cu jale, / Turmele-l urc, stele le scapără-n cale”, ”Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, / Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare”, dar și ”De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? / De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?”, ”Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, / Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă”, ”Stă castelul singuratec, oglindindu-se în lacuri, / Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;”, dar și ”Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea, / Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea”, ”Şi dacă ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii, / E ca în minte să te am / Şi-ncet să te apropii”. ”Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, / Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii”.

Eminescu a existat pentru că Eminescu Există, dar mai ales pentru că Eminescu va exista atât cât vor exista cuvintele limbii române.

ADI CRISTI