ȘI CAIN ȘI ABEL

Vara nu se dă bătută. Nici nu apare, dar nici nu dispare. Este pe când nu mai era și pleacă pe când nu a venit. O astfel de stare definește toate cele patru anotimpuri cu care ne-am obișnuit: iarnă, primăvară, vară, toamnă. Fiecare dintre acestea are șanse multiple, să fie acolo unde calendarul îi dictează sau pur și simplu să iasă din joc, să se transforme într-un anotimp alb, nescris, inexistent sau, pur și simplu, într-un anotimp violent, dominat de fenomene extreme. Nu mai suntem beneficiarii reflexului, ținut minte de solstițiu sau de echinocțiu, până la nivelul orelor în care va apune soarele sau va răsări, va bate vântul sau vor cădea primii fulgi de zăpadă. Lipsa de predictibilitate a devenit o stare mult prea serioasă și mult prea prezentă pentru a nu ține cont de ea, astfel încât așteptarea să nu mai fie preferată, riscând să aștepți ca prostul în ploaie. Singura soluție credibilă se poate manifesta prin citirea realității din mers sau chiar din alergare, având posibilitatea unor corecții pe are conjunctura le poate aprecia ca fiind în favoarea mersului înainte. Întregul sistem se transformă din static în dinamic, astfel încât referințele să se facă printr-o raportare ajustată cu proiecția vectorului vitezei pe suprafața rămasă de parcurs.
Ne plasăm deja în zona matematicilor superioare unde aritmetica nu ne mai ajută decât să zâmbim nostalgici, fiind pur și simplu condamnaţi să cunoaștem calculul ecuaţiilor diferenţiale, astfel încât să reușim să descoperim nu doar rezultatul exact al punctului înspre care ne deplasăm, cât mai ales să cunoaștem dacă, la finalul acestui parcurs, ne va fi mai bine sau nu, vom reuși sau nu să atingem maxima noastră competență.
Cifrele, în expresia lor abstractă, vor primi din suflarea emoțiilor noastre, dar mai ales din detașarea atât de necesară logicii și mai ales rațiunii, la umbra căreia crește pasul obiectivității, verticala de la înălțimea căreia începe să apară responsabilitatea celui care decide, a celui care împarte vieții sărăcie și bunăstare. Mai corect spus, se împarte doar bunăstare, în timp ce sărăcia este ceea ce rămâne, atâta timp cât împărțirea nu a fost judicios formulată, rămânând spații semnificative sau zone mici de lipsuri, ce trebuie asumate. Nimic din ce nu rămâne nu poate fi imputat, așa cum nimic din ceea ce doare nu poate fi lăsat în afara asumării acestor răni sociale.
Dacă ar fi să facem o analiză exacta asupra influenţei modificărilor climei din ultimii 30 de ani, raportându-le la modificările atitudinii politice asupra societății românești, vom constat că vremea a reușit să dicteze vremurilor. Pornind de la influenţa directă a fenomenelor naturale asupra performanțelor economiei și până la direcționarea deciziilor de distribuire a fondurilor în capacitarea votului decisive suntem spectatorii, dar și actorii acestei dramaturgii, astfel încât în societate să nu rămână nici un scaun liber, iar pe scenă toți cei care o traversează să ducă pe o tavă măcar un pahar cu apă sau de apă. Tot ceea ace contează este mișcarea de du-te vino! Nu interesează intriga și nici măcar acțiunea. De ce trebuie să traversezi scena în diagonală cu paharul gol și de ce trebuie să faci cercuri cu paharul plin. Nu interesează cine a golit paharul și nici măcar cine a umplut paharul. De ce fusta purtătorului de pahar gol nu mai este pe trupul celei care plimbă paharul, de parcă ar duce un câine în lesă. Nu interesează nici marca blugilor celui care arată ostentativ spre paharul plin, din care se împrăștie pe scenă apa, fără ca scândura să fi luat foc. Toți vor doar să aibă imaginea generală a forfotei, a îmbulzelii, a rostogolirilor browniene. Toți vor să fie luați în seamă, fără ca o astfel de procedură, care să le reclame anumite responsabilități. Anonimatul este starea prin care se încearcă câștiguri de offshore, lipsite de obligațiile ce decurg dintr-o relație sănătoasă dintre individ și societate.
Cu cât anotimpul va fi mai previzibil, cu atât și individul va fi în stare să-și articuleze răspunsuri previzibile, generoase până la limita conștientizării că doar împreună se poate construi solidaritatea socială, că de ea depinde pasul înainte, că nimic în afara acesteia nu mai există, cum ar fi o altă cale prin care să se poată ajunge la coerența discursului pro-democratic. Avem nevoie de acest gen de interpretare, de această formulă de cuprindere, astfel încât să reușim să atingem limitele, marginile ale căror învăluire să construiască acest tot unitar care să nu excludă pe nimeni din centrul atenției, care să se adreseze tututor celor care sunt dispuși să creadă și să se adune sub aceleași idealuri ale libertății de a crește împreună, de a trăi împreună, de a muri doar atunci când, pe rând, Dumnezeu ne cheamă la el. Până la această chemare divină avem dreptul să trăim, iar acest drept nu poate să ne învrăjbească, nu poate să ne arunce în cuțitele fiecăruia, chiar dacă suntem unul lângă celălalt și Cain și Abel.
ADI CRISTI