Serbarea Sânzienelor sau a Drăgaicelor este denumită în limbaj popular şi „Amuţitul Cucului”

Sânzienele se sărbătoresc, în tradiţia populară, în ziua Naşterii Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, sărbătoare creştină celebrată în fiecare an la 24 iunie.

Marcarea acestei sărbători populare la dată fixă se suprapune şi cu maturizarea timpului, la solstiţiul de vară, reprezentând astfel una dintre cele mai îndrăgite serbări câmpeneşti prilejuite de acest moment, care marchează mijlocul verii agrare. Tocmai de aceea, în unele locuri i se mai spune şi ”Cap de vară”, pentru că acum soarele ajunge la apogeu şi la începutul verii.

Cel mai probabil, denumirea sărbătorii provine de la zeiţa silvestră Santa Diana, dar Sânzienelor li se mai spune Frumoasele, Zânele sau Drăgaicele. În mitologia românească, sunt cunoscute şi sub alte denumiri, precum: Dânse, Vâlve, Iezme, Irodiade, Nagode, Vântoase, Zâne, Domniţe, Măiastre, Împărătesele Văzduhului şi încă multe altele, în funcţie de regiune, notează site-ul www.crestinortodox.ro.

Asociate, în calendarul creştin ortodox, sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul şi a Aducerii Moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar, potrivit site-ului amintit anterior. Sărbătoarea este a iubirii şi a fertilităţii dedicată Sânzienelor sau Drăgaicelor, personaje mitice nocturne, care apar pe câmpuri în noaptea de 23 spre 24 iunie. Potrivit credinţei populare, în această noapte, cerurile se deschid, iar Sânzienele încep să cânte şi să danseze în cete (de obicei în număr impar). Noaptea este magică, lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană şi pentru aceasta se fac practici de pomenire a morţilor numite Moşii de Sânziene, când se deretică mormintele, se pun flori, se aprind lumânări şi se dă de pomană la cimitir. Pentru a alunga spiritele rele, oamenii aprind focuri, peste care aruncă substanţe puternic mirositoare, apoi se buciumă şi se strigă în jurul lor.

În credinţa populară, Sânzienele sunt considerate nişte femei frumoase, adevărate preotese ale soarelui ascunse prin pădurile întunecate, neumblate de om, care, în această noapte umblă pe pământ sau plutesc prin aer, cântă şi dansează, înzestrând plantele cu puteri vindecătoare, împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor, apără semănăturile de grindină şi de vijelii. Ele sunt zâne bune, dar atunci când oamenii le nesocotesc, pot deveni şi forţe distructive, stârnind furtuni şi vijelii, aducând grindină sau lăsând câmpurile fără rod.

Sărbătoarea a fost dintotdeauna aşteptată cu nerăbdare de fetele tinere. Ele fie strângeau flori de sânziene pentru a le pune sub pernă în noaptea dinainte, pentru a-şi visa ursitul, fie îşi făceau cununi din aceste flori, pe care le lăsau în noaptea respectivă în grădină. Dacă le găseau dimineaţa pline de rouă, era semn sigur de măritiş. Plantă erbacee frumos mirositoare, de culoare galbenă, care creşte prin fâneţe sau livezi şi înfloreşte în preajma solstiţiului de vară, are, în credinţa populară, nenumărate proprietăţi magice. Din flori de sânziene şi din spice de grâu, fetele tinere împletesc cununi, pe care le poartă pe cap în ceremonialul numit Jocul Drăgaicei, reprezentând zeiţa agrară. Cununile sunt păstrate până în anul următor, agăţate la uşa de intrare a casei, la ferestre, la stâlpii porţilor, la pietrele de hotar şi pe crucile mormintelor, cu semnificaţia de a apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele nefaste, malefice, de stihiile naturii: grindină, inundaţie, furtună etc.

Zeiţă agrară ce protejează lanurile de grâu şi femeile măritate, Drăgaica este invocată de fecioare la vremea căsătoriei şi de neveste cu copii în braţe, în timpul dansului ei nupţial, Jocul Drăgaicei. ”În obiceiurile, credinţele şi folclorul românesc, Drăgaica păstrează amintirea Marii Zeiţe neolitice, divinitate lunară, echinocţială şi agrară, identificată cu Diana şi Iuno în Panteonul roman şi cu Hera şi Artemis în Panteonul grec”, precizează Ion Ghinoiu, în volumul „Sărbători şi obiceiuri româneşti” (Ed. Elion, 2002). Alaiul său nupţial este format din zâne fecioare şi din fete frumoase, iar în sudul Munteniei, fata care joacă rolul zeiţei este îmbrăcată ca o mireasă, purtând rochie albă şi cunună împletită din flori de sânziene pe cap, însemn al cununiei. După Jocul Drăgaicei, apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă: lungimea zilelor începe să scadă şi să crească cea a nopţilor, se usucă rădăcina grâului odată cu coacerea bobului în spic, florile îşi pierd din miros, iar cucul încetează să mai cânte.

Serbarea Sânzienelor sau a Drăgaicelor este denumită în limbaj popular şi „Amuţitul Cucului”, pasăre migratoare care reprezintă cel mai cunoscut reper pentru scurgerea anuală a timpului, notează etnologul Ion Ghinoiu. De îndată ce soseşte pe plaiurile româneşti, începe a cânta, vestind, la finalul lunii martie, echinocţiul de primăvară, când ziua este egală cu noaptea. Este celebrat, în calendarul popular, la 25 martie, prin Ziua Cucului, zi în care creştinii prăznuiesc Buna Vestire sau Blagoveştenia. După trei luni de cântat, se opreşte brusc, la sfârşitul lunii iunie, în perioada solstiţiului de vară, moment ce marchează cea mai lungă zi a anului. AGERPRES