CINE SUNTEM ASTĂZI NOI CEI DE IERI

Suntem în a treia zi a lunii lui Cuptor. O lună în care ”Seceta a ucis orice boare de vânt / Soarele s-a topit și a curs pe pământ ./ A rămas cerul fierbinte şi gol. / Ciuturile scot din fântână nămol. / Peste păduri tot mai des focuri, focuri / Dansează sălbatice, satanice jocuri.” 

Nicolae Labiș reuşeşte astfel să deseneze prin cuvinte atmosfera incandescentă a caniculei, oferindu-ne nouă, topiților vremurilor, un punct de reper, o înţeleasă și credibilă explicație a dezastrelor pe care zăpușeala le poate provoca atunci când, până și cuvintele, se aprind și ard din momentul rostirii lor înspre urechile noastre, ce reușesc doar să perceapă spulberarea cenușii acestora, pe când ar fi trebuit să le auzim, să simțim carnația mesajului, astfel topită, arsă…

”Seceta a ucis orice boare de vânt” oferă încremenirii, nemișcării rolul personajului principal în scenariul în care noi, mișcătorii de regulă, devenim palide umbre, personajele din decor, contopite cu aburul evaporării a tot ceea ce a fost cândva lichid.

Pentru a defini evoluția, credibilitatea, pentru a ne da de înțeles că, în astfel de realități, nu mai contează obișnuința lucrului repetat, trebuie să ne asumăm această nouă transformare  a lipsei adierii, a încremenirii caniculei sub formă de trup (cândva un rug aprins, ajuns astfel o ținere de respirație, o păstrare de aer pentru eventualele intervenții salvatoare de ”gură la gură”). Această recunoaștere nu ne face bine, dar nici rău, atâta timp cât nu suntem afectați decât la nivelul percepției, a știrilor despre suferințele altora, fără ca noi să fim implicați decât emoţional. Solidaritatea față de sinistrații ravagiilor caniculare ține mai mult de o compasiune afișată, de o solidaritate explicită, de o întindere de mână salvatoare sau, mă rog, plină de bune intenții. Există, indiferent de poziția noastră, această rezervă nesperată de energii salvatoare, de solidaritate și multă, multă compasiune, generate mai ales de aflarea în același teren de joc cu cei care ard, cu cei care se sufocă, cu cei care suferă de temperaturi de peste 50 grade Celsius. Totul se întâmplă la fața locului, nimic nu mai este o poveste, ci o simplă și crudă povestire, o întâmplare reală, cu personaje reale, cu fapte palpabile, imposibil de trecut cu vederea sau zidite în uitare, atâta timp cât acestea pulsează și produc efecte, de regulă tragice, dar și colaterale, cumar fi ”strângerea rândurilor”, cooperarea, unirea forțelor, tragerea în aceeași direcție, folosirea aceleiași lungimi de pas, respectarea celui de lângă noi, răbdarea de a ne asculta aproapele, găsirea celui mai eficient mod de a îndura ravagiile produse de calamitățile naturale, aceste forte în fața cărora nouă nu ne rămâne decât să ne măsurăm nimicnicia, dimensiunea infinitezimală a posibilei noastre opoziții față de caniculă, dar și de suplimentele din meniul acestui început de mileniu III, modificări masive, grotești din structura fenomenelor meteorologice străine zonei noastre de climă temperată, fiind deja ”beneficiarii” tornadelor, căderilor de grindină masivă, furtunilor majore, de vijelii violente care reușesc nu numai să smulgă copacii din rădăcină, dar să smulgă și acoperişurile caselor. Într-un astfel de ”concert” al violențelor de nestăpânit, omului nu-i rămâne decât să-și măsoare neputința, să se îndrepte spre lecțiile mai vechi, predate întru motivarea solidarității, a mâinilor date unul altuia, astfel încât să facă posibilă unirea, cumularea de forțe: ” Unde-i unul, nu-i putere / La nevoi și la durere. / Unde-s doi, puterea crește / Și dușmanul nu sporește!”

Din nou răscrucile de drum ne dau semnalul solidarității, ne pun în situația de a pierde totul dacă nu ne adaptăm, în acest caz, condițiilor meteo, uniți fiind ”în cuget și-n simțiri” pentru a depăși momentul. Avem nevoie să ne aducem aminte de legile care guvernează Planta și mai puțin de interesele noastre, dovedite a fi, de cele mai multe ori, meschine. Încercăm să silabisim, ceea ce oamenii de științe ne-au tot urlat în urechi, despre ”încălzirea globală” despre subțierea stratului de ozon, despre câte în Lună și în stele s-au întâmplat pe fondul ignoranței noastre, a pasivității, a lipsei de respect față de dezechilibrarea sistemului ecologic al planetei, prin grave ingerințe ale sălbăticiei omului, iată, nu numai asupra omului (vezi holocaustul și pogromul – gestionate la modul strălucit de fasciști), cât mai ales și asupra Naturii, asupra Planetei Albastre, care ne-a dat voie să visăm să trăim frumos, în armonie și bună prietenie, într-un perfect echilibru, cu toți cei care trăiesc o viață, indiferent de regnul din care provenim, vegetal, animal…Ceea ce a reușit, până la un anumit moment, să ne păstreze în limitele prieteniei, a fost respectul reciproc, credința în adevărul imbatabil: ”pentru toți este un loc sub Soare” .

Poate aceste schimbări masive de parametri să ne influențeze comportamentul de zi cu zi, indiferent de ceea ce facem, drept pentru care, înainte de a trage vreo concluzie, suntem datori cu un succint recurs la memorie, să descoperim de unde venim și încotro mergem, astfel încât să știm, totuși, cine suntem astăzi noi cei de ieri !

ADI CRISTI