NĂPĂSTUIȚI SAU NU

Ne pregătim pentru o nouă ”zi de mâine”. Încă mai este la modă formularea ”amintiri din viitor”, formulare care ne pune în situația de a vorbi despre ceea ce încă nu s-a întâmplat. O astfel de stare devine personalizată atunci când ne dedicăm viitorului nostru politic, mai ales prin prisma a ceea ce, cu siguranţă, se va întâmpla, chiar dacă încă nu s-a întâmplat. Într-o astfel de anomaliei suntem în stare să cuantificăm efectele care încă nu ne-au lovit, așa cum reușim să privim tornada ce se apropie inevitabil de noi. Sunt momente, de câteva secunde, pe care nu numai că nu le vom mai ținem minte în viitor, dar care pur și simplu dispar în momentul în care ne simțim că suntem victimele hazardului, descoperindu-ne ”într-un timp nepotrivit, pe un spațiu nedorit”. După ce prezentul s-a predat, cu mâinile ridicate, ajungând în următoarea secundă pe timpul trecut, ne izbește frontal viitorul, ca o rafală puternică de vânt, reușind să ne trezească, să ne zgâlțâie puternic, întru grabnica dezmeticire, care ne face să exclamăm: ”În câteva secunde am pierdut întreaga agoniseală de o viață de om!” Cum de este posibil? Cine poate să facă o așa de mare nedreptate, de a ne anula pur și simplu jumătate de secol de viață? Chiar dacă o astfel de întrebare nu poate fi decât una retorică, nu este lipsit de interes să descoperim care sunt resorturile ce pun în mișcare lupta pentru viitor. Avem deja abilitatea de a gândi în viitor, de a intui mișcările cu care acesta ne va influența viața pentru care timpul prezent a ajuns să fie doar un pretext la conjugării, fără a avea prea mare interes, chiar dacă suntem obligați să trăim în prezent, gândind cu ochii deschiși la viitor. Exclamația ”Cine nu-și cunoaște trecutul, nu are viitor” ne obligă ca timpul prezent să fie folosit și în această direcție. În prezent suntem obligați să ținem minte trecutul și să trăim în viitor, de unde să avem deja amintiri, astfel încât să avem cele mai bune argumente de a-l personaliza cu prezența noastră, chiar și atunci când nimeni încă nu l-a atins. Să acceptăm gândul ca fiind o formă superioară de organizare a materiei și să dăm substanță faptelor noastre. Acest tip de atitudine nu ne oferă doar libertatea de a visa, ci, în primul rând, ne așează la masa viitorului, acolo unde doar îndrăzneții mai sunt primiți, doar cei care au în ADN-ul lor formula magică a creativității.
Întâmplările pe care viitorul le aduce în realitatea imediată sunt legate de faptele politice, de tumultul pe care scena politică a țării nu ezită să le întrețină, să le propage, să le pună față în față cu inevitabilul prezent în care lumea este fracturată în buni și răi, fără a ne numi, fără a ne pune în spate vinovățiile sau fericirea unei vieți asumate, chiar dacă ea depinde de mult mai multe necunoscute, pe care noi nu reușim să le stăpânim.
Încă oferta publică nu este una îndestulătoare. Vom fi din nou nevoiți să alegem nu pe cel mai bun, ci doar pe cel care va rămâne mai puțin rău, dintre cei răi, ce ni se înfățișează. Nu cred că PSD va reuși să-și vindece rănile produse de inexplicabila încăpățânarea a fostului său lider de ”a muri cu partidul în brațe”. Chiar dacă Viorica Vasilica Dăncilă, de când s-a despărțit de Liviu Dragnea, arată că este o altfel de femeie, de conducător, de lider politic, există nevoia unui timp pentru ca prizoniera lui Dragnea să poată să-și prezinte adevărata sa față, mult mai umană, mult mai echilibrată, mult mai demnă, mult mai aproape de ce poate să însemne bunul simț, responsabilitatea de a ține cont de menirea unui conducător.
Viorica Vasilica Dăncilă ar fi trebuit să se despartă de Liviu Dragnea mult mai devreme, chiar și numai pentru că, ca o minune, imediat după momentul despărțirii, nu a mai fost nevoie să ne ajute să o înțelegem cu acea autocaracterizare: ”Sunt mai proastă decât mine!”
Într-o astfel de situație, cel mai mare dușman declarant al PSD, președintele Klaus Werner Iohannis a constatat dintr-o data că nu mai are muniție, că nu mai știe cum pe cine să atace, atâta timp cât duşmanul său nr.1 nu mai există, o data cu dispariția de pe scena politica a țării, dintr-o data, a lui Liviu Dragnea. Dacă în trecut președintele nu a făcut altceva decât să tragă de prerogativele sale prezidențiale ca și cum acestea ar fi fost de elastic, acum se simte obligat să le respecte în litera și spiritul lor, ceea ce a provocat o crasă nervozitate în rândul unui partid cu priză la electorat încă, partid ce și-a ales și el propriul său candidat la Palatul Cotroceni.
Intrăm deja în logica elementară a alegerilor, spațiul în care noi credem că este permis orice, că toate loviturile vor fi șterse din memoria clipei, după ce se vor afla rezultatele finale, moment în care toți vor aștepta să vină ”a doua zi după”, moment în care se va așterne liniștea, aşteptându-se ca toți să se apuce de treabă.
Ar fi o minune ca PSD să reuşească să-și revină în trei luni și să redevină partidul care oferă cea mai mare siguranță celor mulți, năpăstuiți sau nu.
ADI CRISTI