Drama românilor de a fi beneficiarii unui stat de drept neperformant este dublată sau chiar triplată de atitudini impardonabile și imposibil de înțeles ale responsabililor acestui stat democrat. În fruntea lui trebuie să ține cont că este președintele țării, astăzi Klaus Werner Iohannis. Cel care, la modul stupefiant se face că ”nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu-i miroase”. În același stil, care l-a consacrat, încearcă să speculeze emoțional un popor prins la mijloc, pus în situația ingrată de a nu înțelege ce se întâmplă cu el. Iese în fața țării, după o tăcere apăsătoare, președintele Klaus Werner Iohannis și în loc să-și facă mea culpa pentru tragedia morții Alexandrei din Caracal, începe să tune și să fulgere împotriva autorităților statului, uitând că de fapt domnia sa este șeful statului, că de la el autoritățile publice dezvoltă cangrena ce trebuie tăiată imediat, pentru a mai salva ceea ce se mai poate salva. Acest mod laș de ”a da cu alții de pereți” (înainte să-și lovească propriul cap, până când îi vor ieșii toți gărgăunii ”marelui om politic”) îl plasează în ridicol pe K.W.I., de această data descoperindu-l într-o mare stare penibilă, descalificantă și descalificabilă.
”Domnule președinte, nu mai ține! Dacă drama de la Colectiv a reușit să vă scoată din cauză, chiar dacă și atunci tot președinte erați, chiar dacă și atunci tot erați obligat, ca șef al statului, să fiți solidar cu autoritățile statului, de această dată, după ce primul ministru nu a ezitat să-i demită pe cei vinovați de lâncezeală, reacția târzie de la Cotroceni a acționat asemenea unui bumerang care și-a ratat ținta!” (În cele din urmă lovitura a fost simțită direct în capul statului sau ce a mai rămas din isteria președintelui de a da vina pe alții, fără ca el să se ia în seamă).
Între timp, toți cei implicați în ”cazul Alexandra” încep să dea cu subsemnatul despre minutele și secundele imobilizate în neputință, dar mai ales într-o crasă ignoranță, factori care au contribuit decisiv la tragedia ce ne-a dezmorțit, cu prețul însângerat al morții violente, lipsită de minima responsabilitate.
Criminalul ne-a prins cu brăcinarii pe vine! Nimeni nu și-a dat seama că blocajul nostru în articole de legi, interpretate în afara spiritului legii, nu poate ține loc de explicații, nu poate să ne mulțumească constarea, voită a fi plauzibilă: ”Nu s-a întâmplat nimic deosebit!” O adolescentă a fost ucisă. O adolescent a fost tranșată. O față a fost violate, măcelărită, aruncată în Olt. Nimic altceva! În același timp, în stradă, în afara porții casei în care criminalul lucra, trei procurori și restul polițiști se certau pentru soluția cea mai bună, în spiritul și litera legii. Se pare că spiritul nu a mai contat, fiind o dimineață tristă de vară. O dimineață care ar fi trebuit să anunțe ceva bun, ceva nou, ceva ce ține mai mult de naștere sau renaștere decât de moarte!
Cred că este timpul să ne dăm seama că ne-am maturizat deja într-atât încât să fim în stare să privim pedeapsa în față, atunci când faptele noastre ne condamnă. Nu se mizează mai mult pe recunoașterea greșelilor, pentru iertarea pe jumătate a păcatelor, cât mai ales pe acea ignoranţă care ne duce în pustiu! În acel deșert folosit din toate timpurile pentru purificare, pentru înstrăinarea vechilor obiceiuri, dovedite a fi perdante.
Astăzi nu mai avem răbdare. Nu ne mai permitem să dilatăm timpul, chiar și numai pentru că nu mai avem răbdare. Suntem din ce în ce mai presați de nevoia de schimbare. Vrem să mergem înainte zburând și nu pășind. Avem din ce în ce mai multă nevoie de mișcare, de pas înainte, de eliminare a așa ziselor complexe față de care nu ezităm să ne prosternăm, cum o mai făceau străbunii noștri în fața simbolurilor zeităților.
Astăzi suntem din ce în ce mai confuzi, chiar dacă nu noi suntem cei care au inventat crima odioasă, nu noi suntem cei care am reușit să perfecționăm moartea în hidoșenia ei. Reușim din ce în ce mai bine să ne înstrăinăm de cei din imediata noastră apropiere, mărind astfel distanța dintre singurătatea noastră și singurătățile celor de prin împrejurul nostru. Dacă criminalul nu poate fi decât criminal, legea cu apărătorii ei nu are nici o scuză când nu reușește să fie pe fază, când nu reușește să contraatace astfel încât legea să-și demonstreze forța, iar apărătorii acesteia să fie în stare să ofere siguranţă vieții, în limitele prevederilor articolelor ce trebuie respectate de toți! Un singur lucru este cert, este câștigat, după 30 de ani de democrației: Avem dreptul să vorbim. Avem dreptul la opinii! Suntem liberi să ieșim în stradă, să protestăm, să strigăm vrute și nevrute, fără a fi siguri că legea este egală pentru toți!
ADI CRISTI