MOMENTUL Tₒ

Astăzi nu se mai vorbește altceva decât despre cazul Gheorghe Dincă, caz ce continuă să fie întors pe toate fețele sale, vizibile sau mai puțin vizibile. Am intrat deja pe teritoriul inepuizabil al fanteziei. În ultimii 30 de ani acest subiect a avut forța necesară de a ține trează mintea românului, timp de o săptămână întreagă. Dacă tot vorbim de performanță cred că emoția dispariţie Alexandrei va întrece obsedantul eveniment din decembrie 1989, ca arie de interes și de încremenire în fața televizorului. Dacă, acum 30 de ani s-a înregistrat prima transmisie în direct, pe televizor, a unei revoluții, acum, se pare că, suntem martorii unei reforme profunde a statului de drept, pornindu-se de la nevoia de reformare a cel puțin trei ministere din linia întâi, Justiție, Interne, Ministerul Public.
În timp ce opinia publică era foc și pară pe responsabilii siguranței cetățeanului (polițist și procuror), politicienii nu au reușit încă să apuce evenimentul de un capăt stabil, cu ajutorul căruia continuă să caute, chiar bâlbâit, partea sa de profit.
Din ce în ce mai multe bâlbe, gen oprirea perchezițiilor domiciliare (pe motiv de lipsă inculpat, antrenat într-un examen psihologic, dispus de instanță pentru inculpatul Gheorghe Dincă) se amestecă brutal într-un fir firesc al anchetei, fir influențat de presiunea mass media însetată să afle imediat cum a procedat criminalul în cazul Luizei și Alexandrei, de exemplu, cele două fete pe care Gh. Dincă le-a ucis și mai apoi le-a incinerat, după propria sa declarație dată în fața procurorilor!
Când vine vorba despre procurori aceștia se , voit sau nu, într-o umbră parcă asumată. La prima citire crezi că peste tot procurorul aruncă o nadă ce ar trebui să provoace în mulțime un feed back necesar următorului pas al anchetei. Evident că, o astfel de optică este una pompieristică, care nu are nimic comun cu știința anchetelor. Ea vine dinspre modul în care bolșevicii stabileau vinovățiile, cine trebuie omorât și cine merită să fie ridicat la următorul nivel. Acest curs ascendent nu putea să ducă decât la înălțimile amețitoare ale puterii, punct al Înaltului în care era, inevitabil, spânzurătoarea, ghilotina sau glontele ruletei rusești.
Un anume procuror din Caracal, spațiul de câmpie în care s-a răsturnat căruța cu proști, în drumul ei spre Craiova, Lucian Popescu, după cum îl identifică numele, cu puternice convingeri politice în #rezist, se poate face vinovat de nefirescul sfârșit al Alexandrei, copila care ne-a dat o palmă zdravănă peste indolența, nesimțirea și, mai ales, peste incoerența acțiunilor pe care ar fi trebuit să le face din reflex și mai puțin din inspirație. Chiar dacă la impresie artistică, atât polițiștii cât și procurorii, nu au reușit să atingă nota de trecere, cu toate că, din comunicatele făcute în fața presei, toți fie dau vina unii pe alții, fie spun că și-au făcut datoria în conformitate cu litera legii, nu putem să nu ținem cont de asul din mânecă pe care anchetatorii l-ar putea scoate când se joacă ultima mână!
Ne apropiem de 10 august, ziua în care culorile politice au fost mânjite de sângele revoltei. O zi în care sunt aşteptate alte momente de revoltă, violențe și pierderi de timp într-un moment în care toți ne dăm seama că nu mai avem timp pentru astfel de scenarii care mai de care mai belicoase.
Nu știu dacă o altă tragedie va reuși să ne dezlipească de inocența Alexandrei, de acel glas temător dar plin acel ascuțiș al briciului, cu ajutorul căruia s-a practicat o tăietură în plinul zilei, desprinzându-ne de starea de imponderabilitate dată de confuziile noastre, care ne-au ridicat picioarele de pe pământ, pierzând astfel contactul cu solul, cu viața de zi cu zi.
Într-o astfel de lume apar responsabilii, cei care sunt obligați să-și facă mea culpa și să ofere mulțimii nu doar speranța zilei de mâine, cât mai ales șansa de a fi normali într-o lume normală. Astfel, sunt așteptați la microfon: Klaus Werner Iohannis, Călin Popescu Tăriceanu, Marcel Ciolacu, Viorica Dăncilă, acești patru demnitari de primă mărime, pe care țara i-a investit cu marea responsabilitate de a fi la dispoziția ei, de a-și asuma proiectul de țară care să ne asigure bunăstare, siguranţă, perspectivă. Cei patru nu ar trebui să se lanseze în sterilele dispute pentru a arăta cine este cel mai breaz, deștept, nevinovat, cât ar trebui să se concentreze pe criteriul care invocă: unitatea, solidaritatea, astfel încât doar împreună să reușim să facem pasul înainte, acel pas ce poartă în urma sa ținerea de minte și noua proiecție a vieții, care urmează să-și afle deznodământul.
Deocamdată nu se întrevede acel moment Tₒ, de la care se poate construi un stabil viitor. Suntem încă prinși de arțăgosul prezent, ceea ce ne ține la o apreciabilă distanță de firescul vieții de zi cu zi. Deocamdată nu trăim, deocamdată visăm că facem doar acest lucru, siguri în intimitatea noastră, cu frică inevitabilului pusă în geam.
ADI CRISTI