24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Am ajuns din nou să nu ne mai aparținem. Să fim ai nimănui.Să trăim soarta celui părăsit, dus în ispită și abandonat. Peste tot se întâmplă numai dezastre, toate fiind decontate greșelilor noastre și nu a greșiților noștri. Vinovații nu ies din rând, vinovații îngroașă mulțimea scoasă în piețele publice, nu din ordin, ci pur și simplu din gândirea ascunsă a celor care au tot interesul să profite de ceea ce se numeşte destabilizare.Destabilizare prin dușmănie, ură și nervozitate. Mai apare un Ceaușescu, asemenea fantomei care ne bântuie și care ne pune în genunchi să ne căim cât de slabi am fost în momentul în care am scăpat la libertate, în momentul în care am dat cu capul de zidul lui ”descurcă-te singur”. Căderea din Paradis este unul dintre proiectele care ne obsedează, încercând între timp să găsim o cale de acces cât mai puțin contondentă, cât mai aproape de o curgere firească. De fiecare dată în ultimii 30 de ani am încercat să fim apropiații destinelor noastre, fără însă a avea grijă ca interesul general să ne domine, să ne scoată din case, să ne pună în postura celui care cedează în folosul colectivității. Capacitățile noastre altruiste au rămas doar simple teze, fără a se regăsi în lecțiile practice ale trecerii prin viață, oferindu-ne doar șansa meditație, a traversării timpului prezent prin micile panseuri din care doar ritmul poveștii ne amintea de trecerea de la răsărit la apus, o trecere de altfel lipsită de amprentele ținerii de minte și mai ales ale faptelor care contează.
Prea multe vorbe și prea puține fapte – ar putea să fie o sinteză a celor trei decenii, care să ne pună în postura celor pregătiți să contabilizeze povestea vieții, de la promisiune, intenție, realizare și, mai ales, la beneficiile pe care viața a reușit să le adune într-un folos individual și colectiv.
Viața activă a cetățeanului a devenit astfel nu numai o mișcare dinamică, ea fiind de fapt reacția firească a celui care se simte responsabil pentru ceea ce se întâmplă cu el. Nimeni nu este mai vinovat decât el dacă viața sa are părți depreciate, dacă viața sa are laturi de cub prăbușite. El este cel care își asumă destinul, cel care este în măsură să refuze sau să accepte un viitor imediat ce poate să-i construiască calea, ce poate fi sau nu calea cea dreaptă, funcție de cât de performantă ajunge să-i fie viața.
Dacă ar fi să pictăm acest tablou al vieții cotidiene, ar trebui să fim preocupați în special de culoarea pe care o vom folosi, astfel încât ea să sugereze starea în care ne aflăm. Ura față de aproapele nostru și disperarea cu ajutorul căreia încercăm să ne legăm cadrele vieții, în curgerea lor firească, construind filmul vieții din care nu lipsește nimic, nici relația cu noi înșine, nici relația cu cei de lângă noi, nici relația cu societatea. Suntem încremeniți în acest blocaj al lipsei de răspuns, lipsă care ne face imobili, dar și înstrăinați de soluția care ar putea să ne dezghețe, să ne fluidizeze curgerea înspre apa cea mare, acolo unde libertatea mișcării este în stare să ne ofere din ce în ce mai multe posibilități de abordare a vieții. Suntem pradă dependențelor de a fi împreună și, în același timp, singuri, astfel încât partea noastră de vină să fie, în același timp, partea noastră de noroc. Nimeni nu ne mai crede după atâta zbatere, după atâta ură, după dușmănia din care a reușit să ne iasă viața pe ochi. Realitatea de jos, din teren, este de fapt terenul pe care se întâmplă povestea în care noi suntem personajele, fără a știi dacă suntem cele pozitive sau cele negative.
Virușii născuți pe scena politică sunt pericolele cele mai agresive, vinovate de răul pe care suntem obligați să-l gestionăm în locul soluțiilor benefice.
Desele maltratări de alianțe și mai ales de programe politice fac din noi, beneficiarii, sacrificații întâlniți nu la adresele destinatarilor, cât mai ales victimele colaterale ale neînțelegerilor, ne calculării realiste a ceea ce înseamnă pagube tehnice. De regulă, în ultimii 30 de ani, acestea au fost majoritare în încercările stabilirii unui procent realist, între ce este bun și ce este rău, ce trebuie schimbat și ce trebuie sacrificat pentru astfel de schimbări asumate. Paradoxal, nimeni nu mai răspunde, nimeni nu-și mai sumă eșecurile, cu atât mai mult cu cât aceștia în locul dezertării de onoare, continuă să gestioneze și să amplifice eșecurile constatate. Este ca și cum cel care ucide este recunoscut în postura ucigașului de serviciu, acordându-i-se întregul sprijin.
Avem sau nu avem șansa de a ne recunoaşte că suntem vii într-o lume parcă iremediabil bolnavă.
ADI CRISTI
