NORI NEGRI DE ÎNGRIJORARE

Continuăm să ne încurcăm reciproc. Să ne punem piedici unul altuia. Nu aruncăm nimic din casă. Stivuim, stivuim, fără a ne ordona lucrurile după necesități. Vrem să fim împreună cu tot ceea ce am adunat, chiar dacă ne sunt sau nu de folos. Tot timpul credem că pentru fiecare lucru inutil astăzi va veni și vremea lui când acel lucru va fi minunea care ne poate salva.

Un amestec inepuizabil de lucruri inutile  ne sufocă și ne reduce la maxim posibilitatea de mișcare. Construim astfel expresia incapacității noastre de a limpezi lucrurile, de a alege calea care să ne ofere un orizont necesar, nu doar desfătării privirii, cât mai ales  alegerii punctelor care să devină puncte de vedere competente și obligatorii de urmat. Acest imperativ reclamă pe fond nevoia de ordine și disciplină în urma căreia să se poată construi, să se poată fixa reperele necesare unei dezvoltări sustenabile.

Pe lângă aceste răni deschise mai există gălăgia imposibilă. Strigătele și înjurăturile proferate ”ca la ușa cortului”, încercă să egaleze acest tablou vizual al dezordinii cu maxima sonoră a mesajelor dorite a fi comunicate, întru binele nostru, indiferent unde se va afla acestea, pe scena politică sau în învălmășeala orgoliilor rănite, din care nu reuşeşte nimeni să iasă la suprafață.

Țara se află de mult în impas și poate de aceea nimeni nu mai percepe când este pregătită să o ia din drum, să facă mult așteptatul pas înainte. Acum nu doar acest pas benefic este așteptat. Se încearcă să se miște țara și cu un pas înapoi, numai să se mişte o data în orice direcție. Să iasă din acest înspăimântător imobilism care poate crea senzația împietririi, a transformării materiei vii în materie moartă.

La nivelul personificării acestor agitații cu dedicație nu putem ignora foiala prezidențială, dar și aceea a primului ministru, nici gălăgia de moarte a liderilor politici nu poate să ne scape, chiar dacă uneori suntem tentați să credem că suntem puși în fața unui déjà vu, a unei repetiții care s-a mai întâmplat, în aceeași culoare, în aceeași mișcare, cu aceleași personaje.

Pe fond, suntem cu patru ani înainte, cu patru ani consumați din viața fiecăruia, distincți, deosebiți, greu de amestecat, chiar dacă sloganele sunt aceleași: JOS unii și SUS alții!

Instituțiile statului de drept sun ocupate cu problemele diurne, cum ar fi Parchetul General cu cazul Caracal, Administrația Prezidențială cu discreditarea PSD, Guvernul României cu punerea călcâiului pe aorta președintelui Klaus Werner Iohannis, liderul PNL, Ludovic Orban  cu procurarea unei noi ”mandoline”, necesară spectacolului ce va urma investiri sale ca prim ministru, cândva. Pentru Călin Popescu Tăriceanu viitorul a devenit un trecut îndepărtat, aducându-l în postura tinereții sale, când era un simplu om politic, după vorbă, după port, cu un frumos viitor.

În disputa politică a fost obligată să intervină și Curtea Constituțională a României, ca o ultimă posibilitate de a rezolva conflictul de natură constituțională între Administrația Prezidențială și Guvern.

Nici pe acest teritoriu nu sunt așteptate ploi de petale de flori, cu atât mai mult cu cât CCR s-a mai văzut o data să arbitreze un astfel de conflict, atunci când câștig de cauză a avut Guvernul.

Atitudinea lui Klaus Werner Iohannis nu mai poate fi trecută cu vederea, chiar dacă pe fond reacția nu poate fi decât una supusă amendării doar a electoratului, peste două luni, când vor avea loc alegerile prezidențiale. Indiferent de imperativul deciziei CCR, în eventualitatea în care decizia va avantaja Guvernul României, nu mai există timpul material ca orice sancțiune să fie supusă aplicării ei, atâta timp cât legiuitorul nu a formulat sancțiuni ferme și imediate pentru cei care încalcă o decizie a CCR, indiferent dacă vorbim despre un simplu cetățean sau despre președintele țării, atâta timp cât în România încă mai operează prevederea constituțională prin care se impune ca nimeni să nu fie mai presus de lege, legea fiind egală pentru toți!

Suntem în continuare potențialele victime ale războiului români contra români, în timp ce lumea de dincolo de noi este la rândul ei încordată și greu de ignorat, astfel încât cu cât privim mai departe de granițele țării observăm cum se așează peste noi nori negri de îngrijorare.

ADI CRISTI