RĂMÂNEM PRIETENI ȘI DINCOLO DE MOARTE

Când îți moare un prieten simți, fără a denatureze realitatea, că mai mori și tu puțin câte puțin. Ajungi să crezi că ești suma ta de prieteni, care încă nu au murit, dar care în timp vor pleca și ei la cele cerești. Nu vrei să te alături lor, chiar și numai pentru că, mai trebuie să rămână și cineva aici, în viață, să aibă grijă de prieteniile consumate și înnobilate de păstrătoarele amintiri care ne dau socoteală, care știu că suntem vii și nevătămați, chiar dacă unii dintre noi sunt plecați de mult în lumile de dincolo de amintiri. Cei rămași în viață au în grija lor creșterea întru împlinirea destinului celor plecați dintre noi, în numele cărora lucrăm mai mult să-i facem să fie aproape, să existe asemenea unei adrese pe facebook care rămâne active chiar dacă locatarul ei este plecat de mult dintre noi. Mai trimitem, din când în când, din inerție sau chiar premeditare, mesaje înspre aceștia, fără a mai aștepta răspunsul la toate îndemnurile sau provocările zilei. Ei există, ei sunt lângă noi, ei fac posibilă povestea în care ne simțim bine împreună, simțim atingerea și căldura celuilalt.

O astfel de stare devine una hipnotică, una cu ajutorul căreia simți că viața în tine îți cere dreptul la viață, indiferent dacă moartea se joacă de-a baba oarba, fără a ști pe cine pune mâna, pe cine-l atinge.

L-a prins pe Abraham Ghiltman, pe când nu ar mai fi trebuit să-l atingă. Prietenul meu era deja înger pe când fireasca hoață de suflete l-a atins cu o aripă, încremenindu-l, făcând din el imaginea înghețată a aburului în care căldura s-a făcut de gheață. 

Abraham Ghiltman, prietenul meu, a mers până la capăt cu simțul datoriei înfăptuite. În toată viața sa, de 85 de aniversări a zilei de naștere, prietenul meu a tot încercat să se împrietenească cu moartea, să o înduioșeze să-l aibă în paza ignoranței și să-i abată atenția înspre alte orizonturi, înspre alte suflete, dacă moartea are un plan morți de onorat.

Prietenul meu, asemenea mie, a fost pedepsit să se întâlnească cu moartea de mai multe ori în timpul vieții decât după aceea, chiar și numai pentru că poporul său ales a fost astfel blestemat sau binecuvântat, gândind că oricum cineva ar fi trebuit să scoată castanele fierbinți din Focul Gheenei, cu mâinile sale și nu cu ale altora. O astfel de caznă dă dreptul evreului de a se certa cu Dumnezeu, atunci când acesta nu-i răspunde la uimirea întrebării: ”Dar Tu unde ai fost?” Și astfel Evreul ar fi vrut să afle unde a rătăcit sau pe unde s-a ascuns Tatăl Ceresc atunci când semenii noștrii au ucis fără remușcări peste șase milioane de nevinovați, de evrei smulți din tihna căminului lor. Un astfel de barbarism nu s-a întâmplat o singură dată, asemenea unui accident nefiresc, dar regretabil, ci el își are o anume ciclicitate, atâta timp cât semenii noștri sunt pregătiți să uite, să lase în rana deschisă să înflorească uitarea, sub forma lanului florilor de mac.

Prietenul meu, Abraham Ghiltman a urcat Golgota Pogromului pentru a salva nu doar credința, ci mai ales pentru a salva omenia din gestul simplu de a împărți pâine și de a oferi cana cu apă, chiar și călăului, căci, spune Abraham GHiltman, prietenul meu, este și el om. Or, atâta timp cât o astfel de fiară este om, restul oamenilor ar trebui să se poarte cu el ca oamenii și nu ca fiarele. 

Evreii au demonstrat că sunt un popor pregătit să moară, nu să ucidă. Un popor pentru care numărul nu contează în aritmetica supravieţuirii, ci mai ales contează vorba și sensul cuvântului shalom. Pacea trebuie înţeleasă nu în sensul ”lasă-mă în pace”, ci doar în sensul negării conflictului, a războiului, înainte ca acesta să pornească, să provoace victime, de regulă colaterale, din rândul populației.

Prietenul meu Abraham Ghiltman a avut răbdarea păcii sale de 85 de ani, câștigată în urma luptei  cu mentalitatea și răutatea, dușmănia și fărădelegea îndreptate împotriva  Evreului, nu neapărat ca popor vitregit, ci mai ales ca popor vinovat de toate relele, reușind să-și pună dușmanul în genuchi, dar nu pentru a primi fireasca lovitură de ghilotină, ci pur și simplu pentru a avea de unde să se ridice din genunchi, primind nesperata iertare și, mai ales, binecuvântare a următorului pas, de această data făcut pe calea cea dreaptă, pe drumul în care se merge alături și nu împotrivă, se dă mâna și nu pumnul încleștat în lovitura de moarte. Prietenul meu a reușit acest lucru și poate de aceea am crezut că astfel și-a câștigat nemurirea, indiferent de câtă moarte era pregătită să-l curteze, să-l strângă în brațe. 

Dar moartea și-a făcut treaba, așa cum și Abraham Ghiltman, prietenul meu, și-a făcut-o pe a sa, supărându-ne doar noi, cei care am mers în urma sa, nevenindu-ne a crede că acesta este ultimul drum, că dincolo de el nu se mai vede decât nesfârşitul și nevăzutul.

Și poate de aceea pe coroana de flori albe, simbolul despărțirii, am scris ”Rămânem prieteni și dincolo de moarte”.

ADI CRISTI