24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Tragediile se poartă la noi cu papion, încercând să construiască un anume festivism doct, numai bun de scos în față, așa cum mai sunt scoase cărțile de identitate în momentul în care vrei sau ești obligat să te legitimezi. O căderte de guvern poate fi înscrisă în rândul marilor tragedii care au afectat istoria poporului român. Doar în spațiul mioritic există această încărcătură emoțională dacă un guvern este demis sau dacă un guvern a decis să plece de la guvernare. Prin jurul nostru a ajuns să pară firească o astfel de ”tragedie”, chiar dacă vorbim despre Republica Moldova sau despre Polonia, fără a ignora realitățile din Italia sau Marea Britaniei. Doar noi suntem bătuți în cuie sau cu fundația turnată direct în mijlocul drumului, astfel încât dislocarea celor ajunși la putere să fie pe cât de anevoioasă pe atât de inexpugnabilă.
Românii au demonstrat că sunt predispuși la astfel de dramolete, în care se vorbește despre toate, dar nu se întâmplă nimic. Cârcotașii spun că totuși se întâmplă ceva, doar că acel ceva niciodată nu poate fi ceva bun, necesar, așteptat să dea peste noi, cum mai poate să dea norocul.
Predispoziția spre spectacolul de iarmaroc, a circului populat mai mult de saltimbanci, adunând în aceeași reprezentație atât femeia cu barbă, omul care înghite foc, uriașul care trece prin urechea unui ac sau pe dresorul de umbre, cu ochii legați, transformă scena politică românească într-o veritabilă picanterie în care vor să se producă și uneori să se reproducă personajele principale ale ofertei noastre ca popor politice la un anumit moment. De 30 de ani, de câte ori afișam vocal că este vremea schimbării, apelării și la alții decât la cei ieșiți la pensie din lumea timpului prezent, ne trezim tot cu noi, tot cu ”ăștia”, de parcă cei din fruntea noastră ar fi prelungirile metehnelor asumate sau chiar iertate pe motiv de ”să le mai dăm ultima șansă”.
Din ultima șansă, în ultima șansă uitată, ne trezim la realitate, la fireasca normalitate pe care noi, în ultimii 30 de ani, am neglijat-o. Ne trezim și, în același timp, ne speriem cât de singuri am ajuns, cât de străini suntem unul cu celălalt. Parcă am fost hăituiți și fugăriți pe câmpiile nesfârșite ale inconștienței.
În mintea noastră rulează acel film alb-negru, în care fiecare dintre noi își asumă un rol, de regulă fiecare dorim să fie rolul principal și, poate de aceea, stăm ciorchine ridicați, căutând cea mai vizibilă cale înspre cei din fața noastră, care ar fi trebuit să ne aplaude, să ne vadă, să ne cunoască.
Nimic din ceea ce se întâmplă cu noi nu mai contează dacă acel ceva nu ne ridică în picioare, nu ne prezintă ca fiind partea necesară a vieții. Din părțile în care am fost divizați răzbate un zumzet de revoltă și, în același timp, de conformare că noi suntem partea care contează, atâta timp cât noi reprezentăm și cererea și responsabilitatea care ne trage la răspundere.
Pe fond, în România se întâmplă un război pe viață și pe moarte între președintele Klaus Werner Iohannis și Viorica Vasilica Dăncilă. Mărul discordiei între cele două personalități politice aflate în plină competiție pentru președenția României este crescut pe idea unei dezbateri publice, dezbatere refuzată de actualul președinte, transformat de acest refuz într-un laș incurabil, într-o ”panaramă de om”, în timp ce Viorica Vasilica Dăncilă este pe punctul de a câștiga mai multă simpatie electorală decât ar fi reușit să câștige în urma acestei dezbateri transformate în cuiul lui Pepelea.
Miza refuzului liberalilor, de a-l convinge pe molcomul Klaus Werner Iohannis să deschidă gura și să răspundă la întrebările Vioricăi Vasilica Dănilă, se conturează în jurul comodității, ”de ce să ne legăm la cap dacă nu ne doare”, în timp ce hâtri din teritoriu cred că nu va exista dezbatere pentru că Iohannis nu are voie să spună mai mult decât a spus. Acesta fiind maximul de discurs memorat, înscris în corolarul ”Moarte PSD”. Nu poți să răspunzi punctual la întrebările tehnice ale Vioricăi Vasilica Dăncilă doar cu această magistrală realizare, de ”a distruge PSD după 30 de ani” (sic!) Doar acesta este discursul, doar acesta este mesajul subliminal pe care Klaus Werner Iohannis nu ezită să-l transmit poporului. El este cel care contează, ele este cel care trebuie ținut minte. Recentele sale discuții la Cotroceni cu miniștri grupați în formule diferite, ba unul, ba patru (Externe, respectiv Transporturi, Agricultură, Economie, Finanțe). Iată de ce Klaus Werner Iohannis trebuie ținut minte și mai ales urmărit!
ADI CRISTI
