POMUL DE LÂNGĂ DRUM

Am ales până ce nu ne-a mai rămas nimic de cules. A căzut pomul peste noi și noi, fiind printre crengi, am reușit să ne ridicăm din gunoi.

Am ales sau am fost aleși să alegem ceea ce trebuia de ales! Mai exact ceea ce a mai rămas de cules. Un ciorchine stafidit, înalt și greu de strivit. Stors în teasc n-a mai lăcrimat nici măcar o așezare pe creștet de basc. Una șmecherească, cum mai stă bine celor care dau șapca pe bască. Vedeam printre noi cum încearcă Soarele să răsară sau picătura de ploaie să ne vândă restul de ploi. Un vot de la fiecare urca munții și se prăvălea la vale. Nici o altă minune nu ne aduna de prin lume, rămâneam cu ochii holbați ne mai știind care poate fi diferența dintre femei și bărbați. Alegerea nu a fost grea, dar nici ușoară nu a fost. O femeie bărbat și un bărbat gen muiere se ridicau de sub floare cum albinele se curățau pe piciorușe de polen pentru miere. Din nou votul devenea ultimul cartuș după care lumina fulgera lăsând pe buletinul de vot un cerc mic de tuș. Asta înseamnă că s-a votat și votul a primit liber la adunat.

Rezultatul devine partea ascunsă a ceea ce este vizibil, pentru a ne învăța că scrisul, oricât ar fi el de lizibil, are și un cifru ce ne poate duce la înțelesuri de taină cu popă, feștanie și cruce. Există astfel acele căi ascunse, pe care mergem împleticindu-ne până când pe gât simțim licorile unse și toată bucuria se cere afară, căci, mai apoi, ne dăm seama că victoria este în profunzime amară.  Avem sau nu avem nevoie de o dreaptă măsură, atâta timp cât verticala noastră ne pune degetul la gură. Să nu care cumva să se vaite, căci vaietul e semn de înmulțire prin haite. Strigăm sau tăcem, izbim sau din talpă spinul ni-l scoatem și astfel avem nevoie de o sapă țintită în spate, să se-nvețe cu groapa ființa vertebrată, dar ținută târâș să știe cum capul pe tălpi se răsfiră în șoaptă. Lăsați votul să ne împartă, să ne facă simțiți din nesimțirea curtată, de cei care știu că nu au ce scoate-n lumină, cum știu că bărbatul este singur de vină, iar ea, femeia, nu poate fi decât divină!

O astfel de lume cu fiecare dintre noi se pune, obligându-ne să vrem mai mult ce ne desparte decât ce ar fi urmat să ne-adune. Suntem dezbinați ca și cum am vorbi despre părinți și mai ales de frați aruncați într-un măcel pur sânge, în care rana se linge, iar morții rămân în drum sub praful ce în urma noastră parcă plânge și ninge. Plânge și ninge durerea în noi, sufletul bate orologiul în nopate, suntem împietriţi, răstigniți pe nevoi ce nu ne mai dau nici o șansă de pace.

Președintele nu ezită să strige că printre noi se strecoară războiul ca ciuma, nefastă și cinică, sătulă de vorbe, dispusă să scoată dușmănia din prima. Nu mai avem de ce a ne teme. Mai rău de atât nu are cum să ne fie și poate de aceea există o stare de lemne ce face din noi foi de hîrtie pe care viața silabisită se scrie. Cu tot cu durere. Cu tot cu tăcere.Cu tot cu azi și cu mâine, cu ieri și poimâine. Avem plăceri vinovate de a stăpâni timpul întins pe burtă, pe spate. Nimic nu ne mai poate scoate din vis, cum nici nu ne mai poate dicta teme de scris, cum ar fi tema despre libertate, despre mâinile ținute la spate sau despre strigătul care ne poartă legați de cuvânt, spânzurați de tâmpla unui munte mărunt. Simțim cum chinul și schingiuirea este mai mare cu cât înălțimea, de care suntem agățați, ne face să ne târâm în genunchi, devenind din înalți din ce în ce mai lați!  Mai bine să fie peste noi un deștept sadea, decât prostovanul care nu rezistă mai mult de o secundă în teniși să stea… Erau cândva primari de comune desculți, cu pardoseala biroului dată cu gaz și-n mână țineau nelipsitul praz cu care încercau să semneze documentele pe care nu le citea, căci ei știau doar partea orală a limbii și simțul colectivității îi făcea să treacă ceasurile rele sau plecau în refugiul garantat printre stele.

Alegerea a fost și încă mai este o stare de grație cu ajutorul căreia speranța încearcă să ne prindă de mână să se bucure mai mult de ovații decât să aibă tăria de a ne ura noapte bună.

Vrem sau încercăm să ne facem că nu ne pasă să ne fie mai bine, să avem de ce să ieșim din casă. După cine ne-am ascuns și am mizat să ne țină de mână, să ne spună că suntem frumoși, deștepți și câte mai câte în stele și-n Lună. Avem șansa de a fi neșansa altora, de a fi regăsirea, ghinionul sau tot ce noi putem datora. De la bani la iluzii, de la șansă la moarte, am ajuns să fim partea care lipsește și care ne desparte.

Poate de aceea am avut Ghinion sau poate a ieșit la vot cine am meritat și nicidecum cine a sădit astfel un pom, rămas stingher, ca o dâră de fum, când de fapt el era pomul de lângă drum.

ADI CRISTI