ÎNTRE GHETUȚE ȘI PACHETE

Ne apropiem de Sfântul Nicolae. Sfântul dedicat poporului român mai ales, chiar și numai prin pedeapsa pe care acesta o aplică ”copiilor obraznici”. Conceptul acesta de ”copil obraznic” definește nonsensul cumințeniei raportată la copil, obligând astfel copilăria să fie doar o ușă de biserică, ridicată între două dune a acelui deșert al deșertăciunii în care copiii stau nemișcați, cu mâinile la spate, zidiți parcă în încremenire.
Copil obraznic nu există, așa cum nu există nici leu paraleu sau basm trăit în realitatea de lângă noi.
Și, atunci, pe cine mai altoiește Sfântul Nicolae? Cred, fără a greși, că citim doar din povestirile lui Ion Creangă, spațiul miraculos unde întâlnim un popă, o față a Bisericii, care a adus în sala de clas un ”cal bălan” (și un bici împletit numit Sfântul Nicolae), de fapt o capră de lemn pe care își întindea școlarii năzbâtioşi, din cauza cărora prea cuviosul părinte nu reușea să-și țină orele, să desăvârșească instrucția ”viitorului de mâine”.
Și pentru că în acest început de rememorare a acelor vremuri în care, fără a exagera, se făcea adevărata școală, nu atât de mult prin instrucția propriu-zisă, cât mai ales prin respectul pe care fiecare îl datora bunului simț, aflat atunci la liber, gratis și fără alte obligații. Din acel moment neamul românesc a izbucnit, printr-un recurs al memoriei, ofensiva datorată luptei împotriva discriminării.
Biserica se dorește să fie pavăza moralității, pregătitoarea înfățișării în fața lui Dumnezeu a sufletelor curate, a spiritului dezrobit, fără a uita iubirea de oameni, dar mai ales iubirea de Dumnezeu.
Vorbim astfel de un patrimoniu al bisericii creștine, menţinut în actualitate cu cinste și cinstire. Cine a fost cel care avea să ajungă, întru veșniciei, Sfântul Nicolae?
”Sfântul Nicolae de Mira e menționat pentru prima dată în secolul al VI-lea, în Martirologiul roman; nu era vorba de vreo pomenire ca atare a sfântului, ci doar de vedenia când sfântul Nicolae Licianul i s-ar fi arătat în vis lui Constantin cel Mare, cerându-i să-i ierte pe trei ostași osândiți la moarte. De fapt, sărbătoarea de pe 6 decembrie pomenește tocmai această vedenie”.
Legenda spune că trei surori, fetele unui nobil sărac, nu se puteau mărita datorită situației financiare precare. Se spune ca atunci când fata cea mare a ajuns la vremea măritișului, Nicolae, ajuns deja episcop, a lăsat noaptea, la ușa casei nobilului, un săculeț cu aur.
Povestea s-a repetat întocmai și când a venit vremea măritișului pentru cea de a doua fată. Când i-a venit vremea și celei de a treia fete, nobilul a stat de pază pentru a afla cine era cel care le-a făcut bine fetelor sale. În acea noapte l-a văzut pe episcop lăsând săculețul cu aur. Se spune că Sfântul Nicolae s-a urcat pe acoperiș și a dat drumul săculețului prin hornul casei, într-o șoseta pusă la uscat, motiv pentru care a apărut obiceiul agățării șosetelor de șemineu.
După ce tatăl fetelor a văzut cele întâmplate, Nicolae l-a rugat să păstreze secretul, însă acesta nu a rezistat tentației de a povesti mai departe. De atunci, oricine primea un cadou neașteptat îi mulțumea lui Nicolae pentru el. Cei trei săculeți cu aur făcuți cadou fetelor de nobil au devenit simbolul Sfântului Nicolae sub forma a trei bile de aur (în iconografia apuseană)”.
”În noaptea dintre 5 spre 6 decembrie, copiii obișnuiesc să își lase ghetele în fața ușii așteptând în speranța că vor primi cadouri constând, în general, în dulciuri. În unele zone, copii îi lasă moșului apă sau morcovi pentru calul său. În multe regiuni ale României copiii găsesc în dimineața zilei de 6 decembrie, pe lângă dulciuri și fructe, o nuielușă.
Sfântul Nicolae este adevărata poveste a copilăriei care începe din noaptea lui 5 decembrie, mergând alert prin colindele închinate lui Iisus Hristos, înspre Moș Crăciun, de această data un personaj laic, ce nu are nimic sfânt în el care să-l înalțe și pe el în rândul sfinților, chiar dacă, trebuie să recunoaștem că există o legătură, poate la fel de puternică cu aceea a ”sfinților cu patalama la aripă”, dar care reușește să se legitimeze în fața veșniciei prin includerea sa în rândul personajelor, este adevărat, periferice, de conjunctură, participante la Naşterea Fiului lui Dumnezeu.
Această trecere de la Sfântul Nicolae la Moș Crăciun se face fără a se imagina un criteriu de departajare, de punere în valoare a diferențelor și a apropierilor, atâta timp cât nimeni nu a reușit un mod flagrant de diferențiere chiar dacă vorbim despre un sfânt și un laic. Între cei doi nu poate exista competiția, atâta timp cât ghetuțele, frumos așezate la geam, nu intră în conflict cu pachetele de sub brad.
ADI CRISTI