POEMELE DE SÂMBĂTĂ

Poem de tristă amintire

Mai crește iarba pe locul zăpezii

și urma pasului ne mai păstrează-n lut

Memoria ne soarbe în orele amiezii

când seceta se zbate ca vorba într-un mut

Întrebătoare umbre se cațără pe ziduri

și clipa-i veșnicia din care ne-am născut

De porți lumea pe față, doar nemiloase riduri

Te rătăcesc privirii din nou spre început

Avem de ținut minte poveștile cu zmei

fără de care nimeni nu ar mai exista

cum nici culoarea neagră n-ar mai fi pentru zei

contrastul ce ne dă căderea-n gol de stea

Cum apele se-ntorc în valurile mării

Privirile din noi hrănesc înalte zboruri

Pe marginea luminii stă clipa înserării

și noi suntem pierduți în minerale săruri

Poemul vinovățiilor asumate

Vinovată pentru orizont

nu poate fi decât nemărginirea

Aşa cum vinovat pentru catarg

nu poate fi decât cuceritorul

cum vinovată pentru naufragiu

nu poate fi decât sticla aruncată-n ocean

Vinovată pentru toate acestea

și pentru restul

pe care nu le-am pomenit

nu poți fi decât tu

pe când îți scuturai nisipul

prins cu disperare

de acel trupul confundat uneori

cu incendierea Cartaginei

Poemul castelului de nisip

Te-am întins pe nisipul fierbinte

imaginându-mi că poți fi

un castel de nisip

peste care valurile mării se pot năpusti

de nenumărate ori

mâinile mele te inundau

impunând măsuri urgente

de protecție civilă

şi de securitate națională…

Doar înspre Apus talpa mea

strivea castelul unei zile flămânde de Soare

cu aceeași dezinvoltură cu care

mai apoi

te așezam pe turnul de la sud

și pe cel de la nord

încercând

să domesticim noaptea

sau dorințele vinovate

de sălbăticirea aerului dintre noi

ADI CRISTI