Poem cu Ana pe când era de nescris

Am găsit peștera în care

desenul inimii tale 

ocupa bolta cerească

fără ca cineva din înăuntrul muntelui

(eu sau tu)

să fi observat ceva de genul acesta

prin care am fi reușit

să ocupăm lumea îngerească.

Erai cât se poate de străvezie

Prin tine putând

Să văd partea de dincolo a numelui

Nume ce se citește la fel

de la stânga la dreapta

și de la dreapta la stânga

Ca și cum ai fi peste tot,

fără să fii Dumnezeu.

Erai mai presus decât aș fi dorit eu să fiu

Un fel de magie în spatele căreia

Asistenta se sinucide într-atât

Încât moare iluzionistul

Dar nu de durere, nu de ciudă

Ci pur și simplu moare la datorie

El fiind de fapt responsabilul reușitei

Dar mai ales al nereușitei.

Ai vrut să porți în trup sălașul închinăciunii

Cu clopotul bătând a vecernie

și cu pelerinii apropiați de pământ

la înălțimea genunchilor

acolo unde există rugăciunea inimii

care te poate ucide dacă inima ta

bate fals cântecul milostivirii

Ană, scoate ochiul din iarnă

În miez de vară, alungă-l afară

Zidită în gheață, cu lacrima creață

Zbârcită-i lumina, și vina-i bat-o vina!

Se termină tăcerea pe margini cu țipete

și în centru cu promisiuni sângerânde

oprește aerul să mai intre sub munte

căci altfel vei vedea

o stâncă zburătoare cât namila din mine

înspre tine zburătoare

tu fiind bolta cerească

acolo unde inima ta desenată

se transformă

în Ana zilelor noastre și a nopților noastre

așa cum se poate citi printre rânduri

în palmă

sau în orice altă tulburătoare formă

de iarnă.

ADI CRISTI