24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
În sfârșit, am ajuns în 2020! Un An NOU care a fost sădit în noi pe când încă ne luptam cu Anul Vechi, anul încrâncenat, al încrâncenării, tăvălit prin dușmănie și răutate, acoperit cu micimea noastră, a celor care nu mai avem nici o speranță să scăpăm la suprafață, să ajungem la acea gură de aer proaspăt din care iluziile noastre să aibă șansa de a absorbi nașterea întru creștere prin binecuvântare. Chiar dacă aceste componente, enumerate după principiul ”cum îți vine la gură”, sunt de fapt coloana vertebrală a întâmplărilor, în profunzime nu avem cu să nu ne întâlnim, să nu ne recunoaștem slăbiciunile și mai ales regretele de a nu ne lua în seamă destinul, așa cum nu reușim să punem degetul pe rană, preferând mai mult să ne minunăm, să ne prefacem că ne interesează în primul rând strălucirea și mai apoi abisul care ne cuprinde, cum doar o hlamidă mai poate să ne ascundă, însușindu-ne.
Este un an aparte, chiar și numai prin construcția cifrelor, prin simetria ce nu ne poate lăsa indiferenți așa cum nu ne poate lăsa la voia întâmplării. 2020 ne desfată imaginația aruncându-ne în acel complex de împrejurări din care putem să scoatem inefabilul sau acel minereu prețios necesar înnobilării. Aranjamentul cifrelor în interiorul acestor 366 de zile este una greu de ignorat, dar și greu de supralicitat, obligându-ne astfel să definim, în termeni mult mai simpli, armonia și echilibrul. Avem nevoie de odihna culeasă din tihna produsă de mulţumirea de sine, dar și de dinamismul pe care emoția gândului învingătorilor ne activează mișcarea, fără de care nu am reuși să inițiem nici un pas înainte, chiar dacă acesta nu avem de ce să-l smulgem din repetitorul pas după pas, o proverbială deja invitație la siguranţă prin stabilitate.
Avem astfel de străbătut un viitor trăit deja, un ”mâine” cu valențele lui ieri și mai ales cu acel déjà vu din care vom fi provocați să ne luăm nu doar gura de aer proaspăt cât mai ales desenul acelui viitor din care lipsește conținutul, profunzimea umbrelor obligându-ne să asistăm la un remember greu de invocat, greu de luat în seamă, ținând cont că totul este iluzie, abur, ceață, urme și umbre cu margini neclare, care se întrepătrund, difuze ca o pată pusă pe un fundat aflat într-o continuă mișcare.
Anul douăzei-douăzeci este anul în care poporul român își va primi pedeapsa nerecunoștinței sale, a lipsei de maturitate și mai ales a indiferenței cu ajutorul căreia a fost alimentată trădarea sub forma monedei de schimb pentru toate semnele de întrebare pe care viața nu a ezitat să le pună, fără ca cineva să și răspundă.
Ar trebui să ne întrebăm, fiecare în parte, care este următorul pas pe care suntem obligați să-l facem dacă vrem cu tot dinadinsul să mergem în direcția în care viața ne sugerează că este înainte, că viața ne obligă să ținem minte că drumul înapoi nu poate fi în beneficiul ”pasului înainte”.
În 2020 mai avem ceva de lămurit, chiar dacă această deșteptare nu este obligatoriu să țină mai mult de patru ani. Dar, patru ani trebuie să fim conștienți că alegerea noastră nu mai poate ignora investirea unora cu puterea de a decide în numele nostru, chiar dacă această decizie nu poate fi garantată de incapacitatea acestora de a ține cont de nevoile celor mulți, de interesul național și nu doar al lor. Un an la putere este suficient pentru a fi proba competenței și a profesionalismului celor care au strigat în gura mare că ei vor la putere, ei sunt chemați să schimbe soarta poporului român, să smulgă țara din mâna ”ciumei roșii” dreptul de a decide pentru popor.
De regulă, există o cutumă prin care noilor guvernanți li se acordă un bilet de voie, o batistă pusă pe țambal pentru acea liniște necesară găsirii cadenței, în urma căreia să și apară mult trâmbițatele mărețe realizări.
Nu aș dori să fac o apologie politică a timpului prezent, chiar dacă acesta practic nu există cu adevărat, atâta timp cât am ajuns să trăim în viitor și să privim în trecut, prezentul fiind de fapt un punct de reper, o aducere aminte față de acel ceva care practic nu există.
Această suprapunere de timpi ne obligă să fim cât se poate de atenți cu modul în care ne exprimăm, pentru a nu întări confuzia, pentru a nu crea dihonii greu de explicat și, mai ales, greu de înțeles. Presiunea secundei a ajuns mult mai mare decât ne-am obișnuit să fie presiunea apei sau a aerului, astfel încât simțim din ce în ce mai pregnant această apăsare care reușete să treacă dincolo de suflet, înspre singurătatea fiecăruia, mărindu-ne cum mai poate fi mărită izolarea în abis, în acel Sălaș Negru din care, nu de puține ori, ne aducem la masă apa vie a speranţei de a fi mai tineri cu încă un an, chiar dacă, în fond, suntem din ce în ce mai bătrâni.
ADI CRISTI
