O GRĂMADĂ DE GRIJI ȘI VREO DOI, TREI CIOBĂNEI

S-au dezmorțit tăcerile. Scena politică a redevenit șansa vizibilității tuturor celor care au ajuns să decidă pentru noi, restul, dar și a celor care au fost investiți de conjunctură să reprezinte viitoarea alternativă la guvernare. Nu trebuie să cercetăm mai mult decât o aruncare de privire piezișă pentru a ne da seama cine ajunge la Putere și cine ajunge în Opoziție. Imaginea deformată a Opoziției, a locului în care se găsește aceasta, în Purgatoriu, este una pe cât de falsă, pe atât de inexactă. Fără a încerca să salvez situația, trebuie doar să ne amintim despre viața partidelor politice din opoziție, pentru a ne da seama că marile guvernări (atâtea câte au fost) s-au pregătit în Opoziție. La Putere politicienii au mai au răgazul sau ambiția de a gândi din alegare, ei fiind dominați total de gândul de a face ceea ce au promis, chiar dacă o astfel de performanță încă nu a fost atinsă (sic!) Este ca și cum, o perioadă mai lungă sau mai scurtă, politicienii se pregătesc în opoziție să ducă tava cu paharul plin cu apă în mijlocul scenei, pentru ca, în momentul în care ajung la Putere, să constate că această mișcare nu mai este simplă, atâta timp cât, ei trebuie să facă acest lucru din alergare, loviți de grindină, de furtună, de nămeți, pe o arșiță nimicitoare, irespirabilă.

Iată de ce ”traiul în Opoziție” este o binefacere, în timp ce asumarea Puterii, a grijilor guvernării, devine cea mai mare pedeapsă, pe care un partid politic și-o poate asuma. 

Și, totuși, de ce toți merg precum oile la Putere ?

Când un partid politic își dorește un lucru (fără a fi pregătit să-și gestioneze gândul atunci când acesta ar deveni peste noapte realitate) apar inevitabilele eschive, se nasc motivări greu de înțeles și mai ales ridicolul începe să pună stăpânire pe realitatea imediată. Ar fi absurd să ne gândim că trăim în neprihănire politică, după aproape jumătate de secol de dictatură. Trebuie să fim, de asemenea, conștienți că orice asumare poartă responsabilitatea celor care se lansează în luptă, a celor care se cred investiți cu puteri dumnezeiești, fiind chemații soartei de a decide între bine și rău, doar în direcția în care binele le servește lor interesele.

În momentul în care se trece de la vorbe la fapte și se constată că acestea nu mai apar, nu mai sunt produse, suntem puși într-o mare eroare, într-o mare încurcătură, generatoare de dezamăgiri profunde în ceea ce privește încrederea în aleșii noștri, în special.

Dintr-o astfel de constatare începe o nouă tăvăleală batjocoritoare a celor pironiți cu ochii în Soare, în așteptarea mărețelor realizări, și bâlbâiala celor care au promis că vor face și vor drege și care, aflați în mijlocul șantierului, să-și dea singuri seama că nu știu cum să mânuiască utilajele și să prepare materialele de construcţie!

În popor există o vorbă că ”are pălăria prea mare pentru capul său”, chiar dacă inteligența nu are nici o legătură directă sau indirectă cu mărimea capului.

Ludovic Orban se dovedește a fi un politician ușor de înțeles,  în măsura în care porunca vine de la Cotroceni. El a ajuns să dea semne de atentă umilire (din categoria rară a Boc-ului), atunci când serviciul său este pus necondiționat nu în slujba poporului roman, ci direct a lui Klaus Werner Iohannis.

Această confuzie de adresant ne pune în continuare în situația de a ne face de râs, de a bate pasul pe loc (chiar dacă adâncimea gropii se apropie de adâncimea veșniciei), fiind din ce în ce mai departe de aspirațiile declarate ale conducătorilor, cei care nu numai că sunt rezultatul alegerilor prin vot majoritar, dar au, fără ca ei să știe, se pare, neșansa următorului vot.

La fel de adevărată este și lipsa noastră, a ”prostimii”, de luciditate, atâta timp cât suntem parcă hipnotizați de dușmănia și ura politicienilor, intrând, fără nici o explicație, în gardul vecinului, crezând, în același timp, că am intrat în Paradis, acolo unde loviturile de ghilotină sunt asimilate cu bătăile de aripă ale îngerilor, fără a avea vreo legătură cu viața noastră cea de toate zilele.

Suntem, pe fond, pedepsiți să nu ne mai aparținem, indiferent de ce ne spun unii sau alții, constatând că politicianul în sine este dușmanul de moarte al cetățeanului, indiferent de cum își potrivește papionul sau de cum își pune jobenul pe cap. Distanţa de la el la noi, restul lumii, se măsoară în trădare prin minciună, ce poate fi în stare solidă, lichidă, gazoasă, funcție de felul în care reușim să ne strecurăm pe sub ușă, pe nesimțite, intrând sau ieșind din viață.

S-au dezmorțit tăcerile. Iarna începe să nu mai fie ca iarna, așa cum nici ceea ce am știut noi că ar trebui să fie clasa politică, nu mai este. Avem doar o grămadă de griji și vreo doi, trei ciobănei, care le mână când la deal și când la vale.

ADI CRISTI