POEMUL SINGURĂTĂȚII DE VINERI

Ană, Ană, Ană

(poem de scris pe rană)

Mi-ai dat mâna…

Rănindu-mi jumătatea

Cât să-mi ajungă promisiunea

”…Până ce moartea ne va despărți”.

Ți-am dat mâna…

Fără să ți se întâmple ceva

Mi-ai luat mâna

Mutându-te în tăcerile mele

Pe care le-ai reamenajat

lărgindu-le într-atât

Încât să încapă și Soarele lângă noi…

Ți-am luat mâna

Ca și cum ți-aș fi luat umbra

Căzută pe mine

Evident din întâmplare

sau din cauză de unghi de Soare

În rest nimic din ceea ce poate fi consemnat

și dat publicității

nu s-a întâmplat.

A mai rămas spațiul privat

Acolo unde s-a scris

o altfel de istorie

Fără mănăstire, fără meșter și fără prăbușire

Dar cu aceeași Ană

Despre care pot să spun doar atât:

Este un cântec binecuvântat de vindecat

Bolile inimii, bolile capului, bolile singurătății

Disperarea, deziluzia, lehametea, dezinteresul

Doar cu o simplă mișcare ce poate fi

De păr, de ochi, de buze, de umăr, de șolduri

Iar pentru cei mai grav bolnavi,

(pentru cei aproape morți de-a binelea)

de fese

Poate și de aceea

acest poem a fost scris pe rană

așa cum mai sunt tatuate pe umăr

nedezlipitele trese.

ADI CRISTI