Poemul veștilor bune

voi sosi pe jos

cum mai sosesc veștile bune

prăfuite și transpirate

lihnite de foame și subțiate de sete

voi fi o veste bună pentru singurătatea ta

pentru spaima pe care o imprimi

pe fiecare întuneric din noapte

sub formă de lumină

sub forma acelei exclamații eliberatoare

de strigăte și de interjecții sonore

mă vei primi cu pâine și sare

cum mai este întâmpinată bucuria

privirii mele înnoptată pe tine

ce ar putea să-ți taie talpa

sau mângâierea să nu se potrivească

formei trupului tău

și mai ales curgerii timpului

printre degete noastre

zidite în conul clepsidrei

 

Poem scos din rădăcina silabelor

Viscolul acesta nu poate fi

Chiar și numai pentru că

Vara viscolul există

Doar în sufletele chinuite

(și schingiuite pe roată

înainte de a fi decapitate)

și nicidecum nu smulge copacii

și nu iernează zăpada peste trupurile noastre

ele însele acoperitoare

de nisip  de plajă

și de mal de mare sau de ocean

simți cum o energie fatală

te ridică în brațe

dar nu pentru a te iubi

dar nu pentru a te zidi în șoapte

ci pur și simplu pentru a de da păsărilor

ajutor de zbor

un fel de aripi suplimentare

ce ar putea întrece înălțimea

cerului

până la cuibul Măiestrei…

să cazi mai apoi pe pământ

sub formă de fulgi, dar nu de zăpadă

sub formă de cuvinte

stivuite în palmele mele

pregătite pentru acest gen de poeme

în care tu înnoptezi lumina în întuneric

iar eu scot din ape umbre de aripi

ADI CRISTI