PĂCĂTOȘI DE PROFESIE, PROFESIONIȘTI

Dumnezeu nu ne vrea binele pentru că nu merităm binele. Aceasta ar fi cea mai simplă scuză pe care o putem folosi în a găsi tot felul de răspunsuri, la tot felul de anomalii imposibil de explicat. Stațiile meteo din țară, iarna aceasta, nu au înregistrat aproape nici un centimetru de precipitații. Câmpiile țării, grânarul care, nu de puține ori, ne-a salvat viețile este uscat și lihnit de apă. ”Seceta a ucis orice boare de vânt” își continua desfășurarea, validând și lipsa cu desăvârșire a apei.
Dumnezeu nu ne mai iubește?! Greșelile noastre și ale greșiților noștri parcă nu mai sunt supuși iertării. Suntem pedepsiți să nu ne mai recunoaștem, să nu mai traversăm strada pentru că ne-a fost furată trecerea de pietoni.
Nu ne mai aparținem, ceea ce nu înseamnă că ne-am pierdut tot interesul pentru faptele noastre. Suntem din ce în ce mai străini când încercăm să privim în oglindă, având chiar pasaje de pierdere a memorie, atunci când ne strigăm pe nume. Singurătatea astfel creată este de fapt o rătăcire deșertică, o hălăduială prin codri virgini, alăturând nisipului lianele cu funcție de gratii, de zăbrele, astfel încât, această îndepărtare de noi să fie esența condamnării de a fi împreună cu noi înșine, mimând astfel eliberarea din singurătate. Ne folosim de Alter Ego doar pentru a ne îmblânzi înaintarea, cu atât mai mult cu cât acest pas înainte supralicitat devine nu numai o provocare cât ai ales o pedeapsă. Asta am vrut, asta avem, când ”asta” este de fapt cazna noastră, răstignirea noastră. Suntem condamnați la fericirea celor aleși, când nouă nu ne mai rămâne decât răbdarea, singura procedură pe care o folosim de mii de ani fără a ne plictisi, fără a obosi, mult prea fideli acestui fapt în ciuda a tot felul de strigoi și vârcolaci ce ne înconjoară, ce ne amenință fără ca să ne atace. Trăim într-un spațiu în care subordonarea devine o simplă recomandare care nu ne mai oblige, dar ne forțează. NImic nu ne mai este impus, dar dacă nu facem la virgulă ceea ce ni se dictează cu zâmbetul pe buze, cu nesfârșita și imobila rugăminte, atunci ne trezim fulgerați de tot felul de călăuze, de deconectare, de tăieri, de scoatere din joc.
Vrem să fim considerați egalii clubului uniunii, atunci nu trebuie să spunem Nu, când alții ne spun Da. Nu trebuie să ne încruntăm și să devenim agresiv când alții ne doresc binele deposedându-ne de ultimele avuții care ne-au mai rămas. Ne-am păstrat libertatea, democrația, poporul, dar nu mai avem decât firimituri din țară, din bogățiile solului și ale subsolului, pământului și a apelor, aerului și a abisului. Riscăm să jucăm în continuare periculos. PNL demonstrează că este partidul politic care nu ezită să se folosească de agresivitate pentru a se impune. Nu mai ține cont decât de voința lui Klaus Werner Iohannis care vrea musai să fie alegeri anticipate, alegerea primarilor în două tururi de scrutin, doar pentru că așa le vine bine liberalilor. Nici un politician nu demonstrează după 30 de ani că este responsabil, în sensul că se gândește la binele cetățeanului. Toți, dar absolut toți, ne-au dat de înțeles că ei semnalizează dreapta sau stânga, direcția în care trebuie să o ia țara, chiar dacă ei, guvernații o iau în sensul opus dacă interesele lor o cer. România pare, din ce în ce mai mult, cu un sat fără câini. Nimic nu ne dă de înţeles că România este o țară guvernabilă. Școlile sunt pândite de intoxicări inexplicabile, chiar dacă acestea se întâmplă nu în satul Cioca Boca sau în Pocreaca, ci pur și simplu în București și în Arad. Copiii internați, părinți revoltați, guvernanți nepăsători, ascunși parcă prin tot felul de boscheți, acolo unde sunt într-o maximă concentrare pentru inevitabilele lupte politice. Nimic altceva. Restul e tăcere. Restul ne pune la colț, pe coji de nuci, încercând astfel să ocupăm locurile, cu o gentilețe greu de bănuit a clasei politice. S-au ocupat locurile la ghilotină, politicieni au mai scăpat o data de asumarea răspunderii. Lasă cetățeanul să simtă ce înseamnă să stai pe coji de nuci, cu mâinile ridicate! Între timp, pe Coridorul 4 Paneuropean ( Constanța – Portugalia) se împiedică în România de această data din cauza gândacilor, sectorul Sibiu – Pitești. Dar, pentru că trebuia să se întâmple, acest gândăcel a demonstrat că este ”o mare făcătură”, fiind obligat să poarte vina acestui ”croitor al stejarului” care de fapt nu se află pe partea autostrăzii, deci din nou românii își dau cu stângul în dreptul și nimeni altcineva nu ne vrea răul.
Marea dezbinare rămâne în România și nu trebuie să ne imaginăm dușmani. Ei există în noi, în seceta de orgolii fărâmiţate, în neșansa noastră de a nu mai dialoga, de a nu ne mai asculta, de a fi mai străini decât înțelegem noi că am putea fi față de pagopaghezi.
Vai de mamele noastre, că multă vină le mai curge prin vene când ne facem crucea cea de pe urmă, în semn de iertare a păcatelor noastre, păcătoși de profesie, adică profesioniști!
ADI CRISTI