24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Suntem cuprinși de febra gripelor dar și ale sondajelor de opinie. Nu trebuie să uităm nici o secundă că 2020 este nu numai un an puternic electoral, cât mai ales el este așteptat să devină o schimbare de atitudine, de ton și mai ales de destin.
Președintele Klaus Werner Iohannis nu mai are ce pierde și nici măcar nu mai are ce să câștige decât, poate, titlul de salvator al României. A mai fost un președinte care s-a dorit să fie președintele jucător al României, cel care a îndrăznit să fi altfel, dar atât de altfel încât, în cele din urmă, a uitat să-și suprapună prerogativele prezidenţiale peste nevoile țării, ale poporului, astfel încât, într-un final de mandat să-și dea seama că din cel mai informat om al țării s-a descoperit a fi cel mai păcălit președinte. În rolul păcălitorului a fost, indubitabil, același dușman secret al poporului, numit în şoaptă serviciile secrete. Dacă Emil Constantinescu a avut luciditatea să se retragă din vreme, uimind lumea, la vremea sa, cu afirmația ”m-au învins serviciile”, marinarul Traian Băsescu nu avea cum să înțeleagă că este cineva care să-l învingă, care să-i dea impresia că el știe totul, când de fapt nu știa decât 10%, în zilele sale cele mai bune. Retrospectiv privind cele două mandate prezidențiale descoperim că Traina Băsescu a fost ridiculizat de serviciile secrete, făcându-l să joace așa cum acestea au reușit să-i cânte, chiar dacă, în timpul mandatelor sale, i s-a creat iluzia conducătorului suprem, al celui care știe să dea ordine și știe să primească ceea ce el cere. În timpul lui Traian Băsescu a apărut sentimentul celor două Românii, ideea de stat paralel, introducând în teren o iluzie, o fantomă, un adversar misterios care avea rolul de a se încarna în semne de întrebare, neînțelegeri de situații, fatalități.
Din 2005, România și-a cunoscut dușmănia, sentiment din ce în ce mai feroce, mai rapace, în urma căruia țara a ajuns să fie semănată cu victime nevinovate, în marea lor majoritate, astfel încât la vreme de primăvară străzile și piețele publice să spumege a vaiete, strigăte, durere fluidă, teroare și nesăbuință.
Românii au fost transformați în simple lovituri de berbec, cu ajutorul cărora intrau în pământ de rușine, neînțelegând cum de s-a ajuns aici, să se urască fără limite, să se ucidă cu acea sete greu de înțeles, să rupă din fiecare hălci de carne, spumegând de furie, bucurându-se când sângele adversarilor le colorează mâinile și fața, din ce în ce mai schimonosite.
Țara se află într-o mare groapă fără fund. O groapă cât o gaură neagră din care nu sunt șansele reale de salvare. Nimic nu ne mai poate salva, nimic nu ne mai poate acoperii, astfel încât să avem măcar speranța că din noi, sămânța viitorului câmp înverzit, va încolții ceva.
Avem în concret o imensă poftă de putere liberală, dar nu pentru a gestiona o țară, cât mai ales pentru a strivi pe cel care până mai ieri era deasupra lor, bumbăcindu-i cu tot felul de pumni întăriți cu boxul aroganței. Dacă ar fi să decidem cine are dreptate și cine nu, cine a început încăierarea și cine a fost ciuca bătăilor, nu am face altceva decât să punem gaz pe foc. Nimeni nu are dreptate, toți poartă vinovații ne asumate, chiar și numai pentru că suntem obligați să gândim într-o altă paradigmă. Nu ar trebui să ne blocăm în necruțătoarea filosofie a lui ”Ba pe-a mă-tii”. Este timpul să ne dăm seama că așa nu vom găsi niciodată ieșirea din labirint. Avem șansa de a fi ajuns în Infern, spațiul în care Lucifer deține dreptul de a decide, doar el și numai el. Într-o astfel de lume a dictaturii mai poate cineva să emită pretenția libertății, a drepturilor omului, a luptei pentru ceva care să ne unească. NU puterea, nu beneficiile materiale, nu jocurile politice care ne crează, de regulă, avantaje personale sau de grup. Avem din nou nevoie de acest tip de obiectiv major, general, față de care să simțim o atracție totală și universală. Toți să ne dorim din nou să fim liberi. Toți să punem umărul la bazele acestui semnificativ deziderat, de înțelesul căruia să depindă și ziua de mâine, nu doar ziua de azi. Am greșit când am avut să trăim într-o singură zi întreaga noastră viață, când am vrut să fim doar noi la putere, înțelegând că restul de dincolo de noi ne sunt dușmanii de drept, victimele sigure pe care trebuie să le stârpim cât mai repede. Am greșit când ne-am impus să înțelegem că nu mai există o a doua șansă de a atinge mirajul puterii, astfel încât am inventat soluțiile imorale care nu au făcut altceva decât să atace fundamentul voinței electoratului.
Mai avem de făcut încă mulți pași pentru a ne ajunge din urmă sau poate pentru a ne-o lua înainte, acolo unde ni s-a spus de fiecare dată că trebuie să ajungem, fără a avea în clar coordonatele spațiului și a timpului.
ADI CRISTI
