HAIDEȚI LA ANTICIPATE

Pe cât de nesănătoasă, pe atât de previzibilă a ajuns să fie viața noastră cea de toate zilele. Această frază conține acel nonsens care ne atacă ziua în amiaza mare sau noaptea ”ca hoții”, eliberându-ne țipetele de luptă sau de consolare, zbieretele conducătorilor prinși de ouă sau cu mandatul mototolit. Proba maximă a disperării a dat-o cu asumare de sonor, Ludovic Orban, în încercările sale de a explica mărețele realizări ale lungii sale cariere de prim ministru, carieră ce a durat aproximativ trei luni sau peste 90 de zile, pentru ca să fie mai multe. Mojiciei din DEX i se face rușine când a feste nevoită să adauge la asumare și acest comportament de răpciugă. Nu este departe de penibilul personaj cu care s-au obişnuit românii, atunci când li se oferea imagini cu Sică Mandolină dansând, cântând, dezarticulându-și fragilul trup pe sub brațele spânzurate în aer sau pur și simplu folosite în loc de picioare aparent interminabile ale Ralucăi Turcan sau  ale Alinei Gorghiu. Păcat de PNL, păcat de liberalii de rasă, care încă se mai găsesc la liber, în acest partid istoric. Se poate spune, fără a greși, că cineva a confiscat PNL. Cineva din PNL, din fruntea conducerii gălbejiților, mai ales la suflet, dacă nu și la față. Ludovic Orban și-a asumat astfel rolul celui sacrificat, dar nu pentru ceva benefic, cât mai ales pentru un joc bizar, pe care președintele Klaus Werner Iohannis și l-a asumat, acela al alegerilor anticipate. Paradoxal, acest drum pare să fie singurul necălcat încă, în încercările clasei politice de a găsi calea cea dreaptă. Nu s-a mai mers prin acest tip de junglă, chiar și numai pentru că îți trebuie o nebunie soră cu moartea pentru a te aventura, pe când țara gâfâie, dă semne de oboseală și epuizare, încercând să se descopere în postura eroilor care nu mor, a eroilor care trăiesc, chiar și numai pentru a desface șampania la sfârșit de mandat, la trecerea liniei de Sosire, acolo unde țara, își imaginează ei, îi va aștepta cu flori și zâmbete făclii.

Alegerile anticipate ar reuși cel puțin să miște lucrurile din loc. Să facă liniște în țară. Să cheme lumea la muncă. Să pună batista pe țambal, astfel încât, să nu mai asistăm la concertele lamentabile ale partidelor politice, livrate nouă ca fiind de fapt strategii electorale.  

Avem nevoie de liniște mai mult decât de creșterile salariale (ajunse între timp a fi iluzorii). Avem nevoie de o economie stabilă care să ne permită astfel de evoluții pozitive, cât mai ales avem nevoie de unirea forțelor în jurul unor proiecte viabile, din aplicarea cărora să rezulte stabilitatea, astăzi doar invocată, doar clamată, dar pe care nu o întâlnim nicăieri. Asemenea iluziei, ea există totuşi peste tot, acolo unde ceața, pâcla și ambiguitatea reușesc să întrețină imaginea lucrurilor neclare, dar numai bune de folosit la tot felul de apropouri: Uite cât de bine seamănă năluca aceea cu traiul nostru înspre mai bine! Veniți, privighetoarea cântă! – chiar dacă melodia aceea nu este altceva decât strigătul de deznădejde al celor îngrămădiți, îmbulziți în barierele organelor de ordine. Nu se dă nimic în astfel de piețe publice. Nici măcar speranța înspre care întindem toți mâna. Nu mai știm cine suntem, încotro mergem! Nu mai avem nevoie de nimeni, nici măcar de noi, în momentul în care din ochii noștri larg deschiși simțim cu ne curg lacrimile celor fără de șanse, fără speranțe. Acesta poate fi ultima stație în care ușile în loc să se deschidă rămân închise.

Iată de ce avem nevoie cu disperare de o nouă cale, de un nou început, asupra căruia să lucrăm cu toții. Nu mai avem nici timp și nici putere să ne diluăm în continuare eforturile și mai ales viața noastră cea de toate zilele. Un nou început, în astfel de situații limită reclamă soluții extreme. Alegerile anticipate, care ar oferi resetarea întregii clase politice, dar mai ales a mentalităţii pe care actualii conducători o au, pot fi ieșirea noastră din coșmar. Pentru a ajunge la organizarea acestora suntem obligați să jucăm o proastă comedie, acea prin care un guvern lăudat de Klaus Werner Iohannis, va trebui dat jos de două ori, în termen de 60 de zile. Lucrurile nu ar părea așa de ridicole dacă, o astfel de opțiune ar fi înțeleasă de toți actorii politici. Încordările de mușchi nu fac altceva decât să erodeze puternic imaginea clasei politice, în tabloul acesteia de personaj aflat în slujba cetățeanului. Pentru că tot vorbim de slujbă, de această dată s-a ajuns să fie confundată cu slujba de înmormântare a încrederii în cei aleși de noi, doar pentru a fi cineva responsabil pentru ceea ce se întâmplă cu țara.

Nu cred că alegerile anticipate nu vor produce schimbări profunde sau, cel puțin, ne vom convinge singuri care mai este reacția țării la hârtia de PSD. O va înroși sau pur și simplu va accentua procentele încrederii populației într-un partid terfelit, dat de-a dura rin noroi și prezentat de unii ca fiind partidul vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat rău în țară și nu numai. O astfel de clarificare va fi poate mai importantă decât o victorie abruptă a gălbejiților, care oricum nu au capacitatea să reziste mai mult de un an sub presiunea guvernării.

Haideți la anticipate să dăm țara pe spate! 

ADI CRISTI