În timp ce Irina Rimes a dat cu ”chestia” în baltă, încercând să vorbească despre coloana infinită a lui Constantin Brâncuși, pe scena politică românească, o replică dată de partidele politice la masa tăcerii, se întâmplă o mișcare surprinzătoare pentru unii, dar firească pentru oamenii hâtri, regruparea forțelor politice, aducerea acestora de prin lumea orgoliilor personale la matca inițială. Astfel, scena politică românească tinde să se adune, să se fortifice în vechile proiecte, acolo unde partidele rezultate au încercat să-și strângă afluenții noilor formațiuni în vechea albie, încercând astfel să redevină partide coerente, care contează, care au de spus ceva electoratului, ceva care să trezească un interes aparte celui interesat de evoluția viitorului său.
PSD este unul dintre aparenții perdanți ai pierderilor pricinuite de dezintegrarea sa, prin ”metoda Dragnea”, dezintegrare ce are la bază consumarea dușmăniei și a urii, pe persoană fizică, astfel încât din procentul fulminat cu care electoratul a blagoslovit alianţa PSD-ALDE (70%) la alegerile generale din 2016, a mai rămas în 2020 mai puțin de jumătate, iar alianţa politică destrămată s-a pierdut în acea pantă descendentă, care nu prevestește nimic bun, totul desenând în cale adevărata prăbușire din care țărăniștii au demonstrat în 2000 că nu se poate revenii.
Lipsa dezmeticirii este de fapt pierderea irecuperabilă a posibilului viitor, oferind arhitecturii scenei politice a momentului un număr mai mic de personaje, implicit de actori credibili, care să participe la judecarea destinelor țării.
Iată că într-o zi de odihnă lucrătoare s-a întâmplat minunea normalității. La congresul Pro România au fost invitați și lideri importanți ai PSD, care au și venit, care au luat și cuvântul, care l-au și lăudat pe Victor Ponta, dar nu pentru performanţele sale în noul partid, desprins din PSD, cât mai ales pentru prestația sa ca prim ministru al României, acesta fiind unul dintre cei mai performanți conducători de guvern postdecembrişti.
Trebuie să fim cât se poate de lucizi și să acceptăm greșelile (mai ales) dar și realizările obținute ținând cont de autorii acestora, astfel încât votul care va urma să fie acordat celor care merită, în cunoștință de cauză. De fapt, anormalitatea demersului, de această dată, ține de paradigma votului din 24 februarie, vot care nu poate fi vot pentru, atâta timp cât totul se va transforma într-un circ, necesar ca acest guvern, ”întru binele românilor”, să fie izbit de pământ, să cadă de ”să-i meargă fulgii” și nu o dată, ci de două ori, îndeplinindu-se astfel condiția declanșării alegerilor anticipate, în conformitate cu prevederile Constituției. De fapt, a fost un vot nu pentru prosperitate, pentru ceva mai bun, ci votul în sine a alimentat jocurile politice, a alimentat setea celor aflați la putere de a avea o putere și mai mare, o putere totală. Încă mai avem mentalitatea care ne face dependenţi de puterea totală, de a fi singurii conducători, astfel încât decizia să vină pe „firul scurt”, să nu mai fie necesar compromisul politic cu forțele din opoziție, astfel încât alegerea să fie una de echilibru, luată cu un larg consens, eliberându-se presiunile impuse de unanimitatea minorității.
Trăim, fără nici un dubiu, într-o lume a totalitarismului. Luptăm nu pentru a fi liberi, ci doar pentru a fi la putere, doar pentru a avea în mâinile noastre, sub semnătura noastră, puterea de a decide, indiferent cât de sângerândă ar putea fi aceasta. Nu ne pasă de cât de răniți ajung să fie cei de lângă noi, chiar dacă aceștia fac parte din grupul aceloraşi idei și convingeri, dar care au rămas în mulțime și nu au atins un fotoliu, un scaun, un taburete sau chiar un loc liber pe o bancă din sediul partidului.
Loviturile celor de la putere nu sunt date prin ricoșeu, prin eschivă, ele devenind dintr-o dată lovituri dure, tăioase, adânci, profunde. Sunt vizate punctele nevralgice, cu o mare încărcătură de durere, oferindu-ne acel spectacol grotesc al măcelului fără șanse. De fapt, se poate spune că, de aceea cei ajunși la putere au nevoie de puterea absolută, fără replică și împotrivire, făcând posibil acest măcel care, în accepțiunea conducătorilor, este de fapt reacția dură și de intimidare a celor care nu au cum să-și revendice postura de parteneri ai puterii, ci doar de dușmani declarați. Încă mai sângerează remarca: ”Cine nu este cu noi este împotriva noastră”, oferindu-ne acea baltă de sânge care ne povestește despre un deznodământ tragic, chiar dacă subiectul confruntării de idei se referea doar la un punct de vedere față de o chestiune pașnică, de interes public.
Nu avem nici acum și nu sunt de așteptat concilieri timpurii despre gestul pașnic al discursului ferm, dar elegant, astfel încât, în locul atacului la persoană, a gâtuirii interlocutorului să existe acea marjă de destindere în care excesele să fie calmate, să ajungă la electorat sub forma apei întoarsă la mal.
Este de urmărit ceea ce începe să se întâmple pe scena politică a țării în timp ce Irina Rimes ne mai povestește ceva despre ”domnul sculptor”.
ADI CRISTI