O MÂNĂ PESTE ALTĂ MÂNĂ

Se pare că unii lideri ai social-democraților (cândva importanți în conducerea PSD), Mihai Tudose, Olguța Vasilescu, Claudiu Mandea – ultimii doi pretorienii lui Liviu Dragnea, nu agreează iertarea întru unitate, pe considerentul că așa ceva nu se poate. La întrebarea firească ”De ce nu se poate?”, răspunsul acestora este unul fără explicații: ”Pentru că nu se poate!”
De fapt, logica acestor evenimente are ca scop (doar declarat și mai puțin asumat), binele întregului popor, un deziderat care ne urmărește din 1945 cum doar umbra se mai ține scai de noi, atunci când ne plimbăm ziua în amiaza mare sau noaptea pe sub clar de Lună.
Suntem încă virusați de orgoliile prostești ale acelui Alter Ego care ne ridică mai sus decât suntem noi în stare să respirăm, ajungând în fața comunității fără aer în piept, numai buni de cântat liturghia de înmormântare, fără ca să avem în fața noastră cortegiu de preoți rânduiți după steagurile creștinătății. În urma noastră urmează prostimea, gloata pentru care conducătorii nu au avut nici o zbatere de aripă, decât atunci când ar fi trebuit să-și probeze zâmbetul cuceritor și fals, în același timp, al promisiunilor încântătoare, dar lipsite de conținut.
O încercare timidă de coagulare a forțelor de stânga, lansată de Victor Ponta și susținută de lideri importanți și actuali ai PSD, a pus din nou paie pe foc, înainte ca să-i treacă prin cap cuiva să propună celorlalți vinovați de trădare să-și facă mea culpa. Să-și asume pentru prima oară negura ce le-a ocupat mințile, îngenunchind în fața electoratului întru iertare și izbăvire de cel necurat.
Este nevoie de un posibil consens pe un pachet minimal, dar fundamental de atitudini, de această data scrise de nevoile reale ale cetățeanului. Nu mai este posibilă o nouă evadare în decor. Este timpul să ținem cont de ceea ce au nevoie cei mulți și mai puțin cei din fruntea acestora. Este timpul să ne aducem aminte de vorba președintelui Emil Constantinescu care după ce ne-a atenționat în 1996 că, la granițele României, așteaptă 15.000 de specialiști să năvălească peste problemele țării și încă câteva mii de miliarde de euro, gata să ne aducă lapte și miere, ne-a spus răspicat și demn, cu lacrimi în ochii fixați de luminița de la capătul
tunelului, că a sosit timpul să se sacrifice conducătorii și nu, în continuare, poporul!
O astfel de perspectivă ne-a cucerit, ne-a câștigat 100%, minimalizând efectele întrebării adresată lui Ion Iliescu: ”Credeți în Dumnezeu?”
Cum să mai crezi în Dumnezeu cu o astfel de ofertă? Cine se mai uită peste gard când specialiștii și miliardele de euro ar fi trebuit atrași în curțile celor 22 de milioane de români, treziți din somn, de parcă în Vrancea s-ar fi înregistrat un major cutremur de pământ și, mai ales, de conștiință?
Astăzi se încearcă să se curețe zgura acestor mesaje greu de înțeles la vremea producerii lor, agățate de memoria noastră neiertătoare, ca tălăngile la gâtul vacilor, pentru a suna cu orice pas făcut, dar nu semnalând trecerea prin viață, cât mai ales pentru a păzi animalul de rătăcire, de ieșire lipsă la numărătoare. Avem nevoie astăzi de acest gen de sunet, chiar dacă el nu ne adună încă, dar ne trădează locul unde suntem, astfel încât să știm de unde să ne luăm. Să știm la vreme de adunare care ne poate fi forța, care ne poate fi șansa de a ne poziționa unul lângă celălalt, ajungând astfel să definim, în termini cât se poate de clari, ceea ce înseamnă să fim uniți pentru aceeași cauză. Pentru șansa pe care singuri ne-o dăm de a fi mai puternici, de a fi pur și simplu în loc să nu fim noi înșine partea din viața de zi cu zi.
Avem nevoie, indiferent de cei care interpretează, de o grabnică unitate, de un grabnic consens, chiar dacă unanimitatea continua să ne sperie, ca fiind ceva rău, ceva de care nu ne putem debarasa, ca ciuma, ca holera, ca bolile plăcerii.
Face parte din noi, din ființa noastră profundă, lăsată în miez de noapte ”să urle la Lună”, favorizându-ne ridicarea în picioare și aplauzele atât de aiuritoare, dar care ne țin lipiți de ferestrele unui trecut încă neînțeles.
Cu siguranţă că vor ieşi învingători și de această data cei care vor fi împreună, cei care vor demonstra că ”unde unul nu-i putere / la nevoi și la durere / unde-s doi puterea crește / și dușmanul nu sporește”.
Un adevăr cunoscut și verificat de când lumea ne-a adus împreună, de când lumea și-a dat seama că forța invincibilă constă în a pune o mână peste altă mână, astfel încât forța însumată să ne sporească nu numai puterea, ci să ne poarte în aceeași direcție, înspre același ideal, ce doar așa poate fi atins!
ADI CRISTI